Dacă s-ar renunţa la 8 kilometri de autostradă, s-ar putea finanţa cabinetele medicilor de familie cu cele 200 de milioane de lei cerute de aceştia. Ai crede că e o glumă. Păi, cum să renunţi la construcţia a ceva ce, oricum, nu se construieşte în ţara asta? Ce, parcă autostrăzile stau la inima guvernanţilor? Despre ele se vorbeşte periodic, se fac imense promisiuni, ba că vom construi 850 km într‑un an, ba cine ştie ce altă gogoriţă. Or, toată lumea vede şi înţelege că nu se construieşte nimic. Se inaugurează câte 5-6 kilometri ca şi cum s-ar deschide o cale Bucureşti – Cluj.
Dar dacă e vorba de medicina de familie şi de reţetele compensate, în pericol de a nu mai putea fi eliberate, atunci eu zic să renunţăm bucuroşi la cei 8 km de autostradă, că tot n-or să fie ei construiţi nici anul acesta, cum n-au fost construiţi nici anul trecut şi, vorba lui Ion Creangă, nici de când ne ştim.
Şi pentru că veni vorba de autostrăzi, de ce să uităm că infrastructura nu doar că nu înaintează, dar dă chiar înapoi în România? Căile ferate, chiar cele care nu sunt încă închise, sunt tot mai puţin sigure, trenurile tot mai lente, încât ţara pare că se întinde ca o peltea, de zici că ai ajuns, tocmai acum, când speri să ai deasupra capului umbrela americană, în Rusia mare. Încercaţi o călătorie la Cluj, unde acum vreo 40 de ani se ajungea, cu un tren rapid, în vreo şapte ore şi o să vedeţi că parcurgeţi aceeaşi distanţă în circa zece ore. Rapidul care pleca altădată de la Bucureşti spre Cluj (că ruta asta o ştiu mai bine) pe la ora 11 noaptea pleacă în zilele noastre la opt şi un sfert şi ajunge cam tot atunci când ajungea cel care pleca la 11!
Nici la Timişoara nu mai poţi ajunge cu trenul mai repede de vreo nouă ore. Şi nu uitaţi că pentru toate aceste trenuri se plăteşte supliment de viteză! Auzeam acum câteva săptămâni că trenurile româneşti n-or să se mai numească personale, accelerate, rapide, ca până acum, ci altfel, după modelul european. Nu era, oare, mai bine să se adopte întâi viteza europeană? Adică să se consolideze liniile, să se asigure terasamentele, astfel încât trenurile rapide să fie cu adevărat rapide, având măcar viteza din 1970 a trenurilor europene, adică vreo 140-160 km pe oră. Dar nu, că pe noi nu ne lasă să dormim denumirea, cum tot denumire ar fi şi democraţia, şi statul de drept, şi atâtea altele, de la CSM-ul plin încă de dinozauri ai aşa-zisei justiţii, comuniste, la alte organe şi organisme cu nume europene şi faţă balcano-postcomunistă evidentă.
Cât despre liniile ferate, ceea ce s-a construit pe vremea regilor, începând cu Carol I, e pe cale de a fi, treptat, desfiinţat, ca să ajungem, dintr-o ţară cu una dintre cele mai vaste reţele de căi ferate din Europa, acolo unde ne este locul în alte privinţe: la coadă.
În aceste condiţii, de ce să nu renunţăm la 8 km de autostradă şi anul acesta? Mai ales dacă e vorba de reţetele compensate, de care au nevoie atâţia oameni nevoiaşi, majoritari în ţara aceasta. Atâta doar că, pentru a reduce ceva cu 8 km, trebuie ca acel ceva să fie mai lung de-atâta. Şi teamă mi-e că, în mod normal, nu e, deci operaţiunea nu are asupra a ce să se exercite.
Nicolae Prelipceanu este publicist
