Filmul "3:10 to Yuma", care intra azi pe ecranele noastre, este un remake dupa pelicula cu acelasi titlu realizata acum 50 de ani de Delmer Daves, dupa o povestire de Elmer Leonard. Russell Crowe preia rolul interpretat odinioara de Glenn Ford, iar Christian Bale intra in cizmele lui Van Heflin. Miza e cat impact mai are azi westernul? Ei bine, are, si renaste spectaculos, vezi si recentul "The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford", realizat de Andrew Dominik, in care Brad Pitt interpreteaza rolul principal.
"3:10 to Yuma" nu este un cap de pod, dar are mai multe calitati care-l fac sa-si merite banii. Prima e o anumita curatenie care tradeaza onestitatea regizorului, dupa ce si-a facut bine lectiile si a studiat genul. Tocmai pentru ca nu vrea sa fie mai mult decat este si sa puna etaje peste un gen bine batut in cuie de atata vreme (ba, unii l-au considerat chiar ingropat de mult), filmul lui Mangold iti castiga increderea. Sa nu se inteleaga ca-si pune stacheta prea jos.
Apoi, jocul actorilor e unul nimerit, adica in termenii consacrati de tipologia fiecaruia. Ai exact interpretarile la care te astepti. Cei rai sunt rai – nuantele nu exista decat la lider -, cei buni sunt buni cu diverse nuante (lasitatea e unul). O mentiune speciala pentru Russell Crowe, care se misca foarte relaxat pe o partitura de erou aparent negativ, atat de relaxat incat uneori da impresia unui pianist care canta fara sa se uite la clape.
Imaginea lui Phedon Papamichael surprinde extatic si nostalgic praful ridicat de copitele cailor, dar nu uita sa fie in principal pragmatica. O mai lenesa tratare a scenariului te lasa de multe ori cu senzatia ca actiunea treneaza dar, din fericire, actorii te impiedica sa te plictisesti. si mai e ceva: descoperi uitandu-te la film ca ti-era dor de un western. Nostalgia are si ea un rol in film, unul principal.
Limite aproape imposibil de vazut
Filmul de debut al spaniolului Daniel Sánchez Arévalo, "azuloscurocasinegro" (tradus in romana, cu pauze, "albastru inchis aproape negru"), pastreaza in cutele sale dramaturgice insasi starea de spirit a autorului (care a studiat filmul la New York si a semnat 10 scurtmetraje). Teama de primul lungmetraj e si teama de a nu fi in stare sa-l termini, de a fi incapabil de coerenta si forta pe durata a 105 minute, teama ca scurtmetrajul ti-a pus niste limite pe care nu le poti depasi. Toate acestea se potrivesc surprinzator (?) de bine cu teama eroului filmului, Jorge, care are grija de tatal sau bolnav si care cauta in zadar o slujba pe masura licentei sale, negasind decat posturi de portar. Problema sa nu e ca nu-si poate depasi limitele – nici pe cele profesionale, nici pe cele referitoare la propria-i viata afectiva -, ci faptul ca nu stie care sunt aceste limite, unde incep ele.
Momentul care determina lucrurile sa se urneasca este cel in care fratele sau, aflat la inchisoare, il roaga sa o lase gravida pe iubita lui, pentru ca e steril. Numeroasele intalniri dintre Jorge si aceasta fata, Paula (si ea puscariasa), incep sa modifice felul in care Jorge vedea lumea si propria sa viata. "albastru inchis aproape negru" nu e rau pentru un film de debut, desi e mai lung cu circa 10 minute fata de timpul sau psihologic si desi anumite situatii puteau fi scoase cu totul pentru ca sunt irelevante, mai putin convingatoare, mai putin originale. Regizorul, care e si autorul scenariului, alege sa intreteasa destinul eroului cu destinele tuturor celor din preajma, care se modifica o data cu al sau.
Pentru a ne figura limitele comunicarii, el ii cere directorului de imagine sa aseze de multe ori camera in dreptul geamului (sau oricarui tip de bariera) ce separa doua personaje. Ca si cum eroii sunt despartiti nu doar de ceilalti, dar si de visele lor de un perete de sticla, incapabili de a intelege de ce au nevoie. Pe scurt, nu barierele sunt mari, ci capacitatea noastra de a le observa.
