» Muzeul de pe Lindenstrasse este unul dintre cele mai vizitate muzee germane. 3,5 milioane de oameni l-au vazut in primii cinci ani de la deschidere.
» A fost conceput de cunoscutul arhitect Daniel Libeskind, care in 1989 a castigat concursul la care au participat 165 de arhitecti.
» Muzeul gaseste noi modalitati de a suscita interesul vizitatorilor, dar face statistici pe teme actuale, invitandu-i sa spuna, de pilda, daca sunt de acord ca Turcia sa adere la UE.
Ca sa vizitezi judisches museum, adica Muzeul Evreiesc din Berlin, trebuie sa fii constient ca patru ore nu sunt suficiente ca sa vezi tot. Asta mi s-a intamplat cand, dupa un timp petrecut in trei sferturi de spatiu muzeal, m-am trezit anuntata ca e deja ora 20 si ca muzeul se inchide. Cand au trecut patru ore? Am mai vizitat muzeul si acum patru ani, cand l-am traversat pe tot, dar intr-o goana de doua ore. Acum am ratat una dintre cele mai frumoase sali, dedicata familiei. Un perete intreg plin cu fotografii de familie, obiecte diverse si un ecran pe care erau proiectate "home movies" din anii 1931-1936. Poate data viitoare voi sta mai mult.
Trei axe: a Exilului, a Holocaustului si a Continuitatii
Dupa ce treci de controlul magnetic de la intrare, ca in aeroport, si ajungi la casa de bilete, esti intrebat si din ce tara vii. De ce? Pentru statistica. Nu esti lasat sa intri cu bagaje si palton. Primul spatiu, la parter, se desfasoara pe trei coordonate. Trei axe: a Exilului, a Holocaustului si a Continuitatii. Trei axe ca trei strazi, cu fals caldaram si falsi pereti albi, strapunsi de geamuri dincolo de care sunt expuse, prea indepartat, fotografii, documente si obiecte. Doua fotografii cu Steffi Messerschmidt cantand la acordeon si tambal. Steffi s-a nascut in 1920. Arestata de nazisti, a murit la Auschwitz. La fel ca majoritatea membrilor familiei Naftalies din Berlin-Wedding, dintre care doar fiul, Manfred, a supravietuit, pentru ca a fost trimis in Anglia, in cadrul acelei operatiuni prin care 10.000 de copii evrei din mai multe tari au primit gazduire in Albion. La etaj, in alta sala, poti vedea si secvente din documentarul "Into the Arms of Strangers", nominalizat in 2000 la Oscar. Majoritatea acestor copii nu si-au mai revazut parintii. O masina de cusut Singer care a apartinut unui croitor evreu, bancnote cu figura lui Moise de la Theresienstadt sau o scrisoare trimisa nu se stie cum de un detinut de la Auschwitz te lasa sa recompui singur memoria afectiva din spatele geamului. Obiectele au o memorie. Un etaj mai sus, vei gasi valiza cu care dirijorul Erich Eisner a fugit in Bolivia. Dar ce mai poti spune cand, in cadrul expozitiei permanente consacrate istoriei iudaismului in Germania, poti pipai doua pietre funerare din Spandau care sunt din sec. al XIII-lea? Din Axa Holocaustului am ajuns intr-o sala care nu exista acum patru ani. Ii e dedicata lui Arnold Bernstein, care a infiintat o linie transatlantica Germania-SUA si care, dupa ce a fost inchis de nazisti, a reusit sa fuga in SUA, unde a murit, in 1971. Tot aici e si biografia lui Albert Einstein, pe care o poti urmari interactiv pe calculatoare. Incepe in gluma, cu o animatie in care savantul cu par explodat traverseaza timpul inapoi, ca o cometa. Ii poti descoperi intreaga viata prin texte, fotografii, materiale audio, copii dupa documente si manuscrise. Copilaria si tineretea, cele doua mari iubiri, ciudateniile, inventiile, dar si sprijinul acordat miscarii sioniste, agnosticismul si pacifismul. Centrul de Educatie "Rafael Roth" are mai multe astfel de "povesti" pe care le poti consulta pe calculator. In dictionarul pus la dispozitie l-am gasit si pe Paul Celan.
Cand vizitatorii voteaza
Tot printre noutati, am descoperit din loc in loc niste ecrane unde erai invitat sa votezi cu da sau nu ("Ja oder Nein"). Verde pentru da, rosu pentru nu. De pilda: "Ati fi de acord ca propriul dumneavoastra copil sa se casatoreasca cu cineva de alta cultura?". 73% raspunsuri cu da, 27% nu. Sau: "I-ai permite Turciei sa adere la UE?". 47% da, 53% nu. La al treilea ecran a trebuit sa astept pentru ca inaintea mea erau un adolescent cu mama lui, francezi, iar baiatul apasa de mai multe ori pe butonul cu nu. Cand am plecat, am descoperit si intrebarea: "Crezi ca toti cei nascuti in Germania pe 9 februarie 2008 (n.red. – data cand am vizitat muzeul) ar trebui sa primeasca cetatenie germana?". Majoritatea, 69%, au fost de parere ca da. Cred ca cel mai eficient exponat din muzeu, in sensul ca iti apropie foarte mult trecutul, sunt fotografiile "stereoscopice" ale lui August Fuhrmann, precursoarele jurnalelor de actualitati. Luate in timpul primului razboi mondial, aceste fotografii in adancime, pe care le vezi azi printr-un fel de binoclu incastrat, iti deschid niste piete si niste strazi din Polonia, populate de oameni care te sperie pentru ca par, asa in relief cum sunt, vii si foarte asemanatori tie. Timpul e abolit. Strada Mare din Lodz are aceleasi case ca azi, fotografia prinde chiar razele de soare de pe case. Impresia e fantastica. Pacat ca nu poti sta mai mult, te dor genunchii de la scaunelul de lemn pe care ai stat. Fireste, pe cele trei niveluri ale expozitiei, unde traversezi istoria si personalitatile care au trasat-o, gasesti mereu informatie sub forma de touch screens, informatie audio la casti, sau audio-video, cum sunt cele 16 cuburi cu fotografii insotite de povesti ale unor tineri si copii evrei, din 1946 pana recent. Poti citi explicatia, dar o poti si auzi in casti, in timp ce te odihnesti pe perne in forma de cub.
Muzeul Evreiesc a fost conceput de cunoscutul arhitect Daniel Libeskind, care s-a nascut in Polonia de dupa razboi si a emigrat in Statele Unite. El a castigat in 1989 un concurs la care au participat 165 de arhitecti. Muzeul a fost inaugurat oficial la 9 septembrie 2001. Nu ofera doar spatiu de expunere, dar si spatii pentru reculegere si rememorare. Un astfel de spatiu, intitulat "Frunze care cad", are pe jos inele de metal. Esti rugat sa calci pe ele. Zgomotul pe care-l fac pasii tai e sinistru. Proiectul "Fallen Leaves" a fost realizat de artistul Manashe Kadishman, nascut in 1932. Pe langa expozitia permanenta pentru care, am mai spus-o, nu sunt suficiente patru ore, mai poti vedea expozitii temporare. Regulat au loc aici concerte, conferinte, diverse intalniri. Nu e un spatiu inchis si sumbru in care memoria Holocaustului sa apese ca o piatra de mormant, ci unul dedicat culturii evreiesti, celebrandu-i vechimea, continuitatea si contributia la istoria si civilizatia omenirii. si e extrem de serios. Nu-i de mirare ca e plin de turisti si ca e recomandat si in revistele de cinema editate zilnic cu ocazia festivalului de film, al caror interes, fireste, ar fi sa te tina in sala de cinema.
