Daca-i intrebi pe artistii de la televizor cum isi duc ei viata cotidiana, or sa raspunda ca muncesc. Cand psihanalistul isi asculta clientul, munceste. Cand canta, Madonna munceste; eu muncesc tocmai acum. Bine, dar asistenta medicala, soferul autobuzului 368, sudorul, zidarul, muncitotul – ei, da, muncitorul –, ei nu muncesc? Ba bine ca nu. Nu vi se pare totusi ca munca primilor pare sa nu prea semene cu cea a ultimilor? Ca sa nu mai vorbim de oamenii de afaceri. astia muncesc cel mai eficient. A cumpara pamant cu un pret si a-l revinde apoi mai scump e tot o munca.
In lume exista doua feluri de munca: una, pe care o faci mai degraba singur; astea-s munci de creatie si interpretare. Apoi, munca de executie, adevarata, cea care l-a facut pe tipul ala cu "Capitalul" (nomine odiosa) sa vorbesca de alienare. Toti cei care executa ar vrea sa creeze. Toti cei care creeaza n-ar vrea sa execute. Dar nu-i invidiati! Oamenii astia care canta, picteaza, scriu, asculta, citesc trebuie sa se sufere pe ei insisi. Ei muncesc de unii singuri. De asta, si de asta, se sinucid. Exista niste studii, facute pe grupuri profesionale din Elvetia, de pilda, care demonstreaza ceea ce stim: artistii au o rata de sinucidere mult mai mare decat ceilalti oameni. Se sinucid si pentru ca trebuie sa se gandeasca si, mai ales, sa simta monstruos, printr-o dereglare calculata a tuturor simturilor – cel putin asa spunea Rimbaud. Lasati poezia; nu-i invidiati pe artisti. Bucurati-va de semafoarele de dimineata, de pauza de masa, de ora plecarii. stiti cat de greu e sa vorbesti mereu cu tine insuti si sa nu fii niciodata sigur ca ai inteles ce vrei sa zici?
