"Administratia e compusa din doua mari armate. Una sta la putere si se hraneste; alta asteapta flamanzind in opozitie. Cand cei hraniti au devenit impotenti prin nutrire excesiva, iar cei flamanzi au ajuns la completa famina, incep tulburarile de strada… Plebea, clientii, cu studentii universitari, cer numaidecat rasturnarea guvernului. Factiunea la putere, supranutrita, este incapabila a mai tine piept curentului popular, adica factiunii rasbite de foame…"
Nu, nu este un comentariu la recentele decizii de schimbare a principalilor directori "deconcentrati" din vami, fisc, inspectorate scolare… Este un fragment din "1907, din primavara pana in toamna" de I.L. Caragiale. Cine nu are proaspat in minte acest eseu genial asupra Romaniei eterne (in care nu va gasi o situatie identica cu prezentul, dar multe-multe sugestii in legatura cu el) sa faca bine a-l reciti.
De ani de zile auzim ca functionarii publici trebuie sa devina apolitici si independenti: prefectii au fost obligati sa demisioneze din partide. Pentru a asigura continuitatea administratiei, nici o masura de depolitizare nu parea suficienta. si, iata, este de ajuns sa se schimbe patronul din Piata Victoriei si mii de oameni vor fi catapultati din posturile lor, lasand locul cald altora, nerabdatori ca niste cai de cursa.
Consecinta? Ne-o comunica acelasi I.L. Caragiale: "De la o administratie astfel recrutata si constituita pe termene provizorii, se intelege ca numai seriozitate si scrupuluri nu se pot pretinde. Toti oamenii de afaceri, incepand de la arendasul care plateste milioane arenda si sfarsind cu micul precupet care invarteste in mizerele-i daraveri abia cativa lei, sunt ranIonnés «jefuiti», in proportie, de catre acesti baroni feudali mari si mici, cari se numesc agentii administratiei Statului roman…
Rar, din cand in cand, ca pentru parada de lux, se arunca un homme à la mer – «om in mare» –, cine stie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a facut prea brutal o prea flagranta delapidare sau s-a lasat prea stangaceste mituit. Incolo, sistema lucreaza fara suparare pe toata linia, afara de netagaduite rare exceptii onorabile. De aceea, cu un zambet plin de amaraciune, Romanul numeste tara lui patria bacsisului si a hatarului". si aici cititorul este rugat sa faca adaptarile cuvenite, insistand insa asupra perenitatii fondului.
Rezultatul durabil: "… Oligarhia de aventura. An cu an apar proaspeti pe arena publica, in poze teatrale, teoreticienii, reformatorii si patriotii, placizi fauritori de sisteme noue, instigatorii exaltati, sovinisti, nationalisti, iredentisti, antisemiti, xenofagi, calarind pe intrecute, fiecare pe calul sau de bataie, spre uimirea trandavei plebe, servanta oligarhiei". si:
"Se’ntelege de la sine ca tot ce spunem si aci priveste generalitatea; fireste, intre politicienii romani si in randurile profesiunilor liberale se gasesc si multi oameni de inima, de caracter si de isprava; ei vad si deplang, ca si noi, raul patriei; dar, pierduti in multimea celor rai, n-au puterea sa rastoarne blestemata sistema, in care sunt tinuti captivi, cu zalogirea intereselor lor vitale…".
Toate acestea se intamplau intr-o tara – Vechiul Regat al Romaniei – de 6 milioane de locuitori, dintre care 5 milioane erau plugari. Pentru Caragiale, exista o singura solutie: o noua reforma agrara – cea facuta de Cuza – fusese cu totul insuficienta si dusese la "inicul" sistem al invoielilor agricole. Restul, credea el, avea sa se faca de la sine, adica prin actiunea mecanismelor democratice.
si, intr-adevar, dupa 15 ani, intarziata ca tot ce se face la noi (si din pricina razboiului mondial), reforma agrara s-a facut, chiar de liberali, una din "factiuni". Starea taranimii s-a imbunatatit, trecand totusi prin momentul grav al crizei din 1929-1933. Dar acest mers progresiv s-a intrerupt prin razboi. A urmat lunga perioada comunista. Iar anii pe care-i traim nu au reusit sa puna lucrurile pe un fagas normal.
Cu toate astea, racilele sociale, adaptate la mersul istoriei, continua: oligarhiile, in dispretul omului de rand, factiunile, coruptia. Ca si cum ar exista o fatalitate a solului sau a genelor noastre sociale. Nu exista determinarea clara, raspunderea sociala de-a crea o tara unde clientelismul politic, sistemul generator de lichelism si de coruptie sa se diminueze. Numai o asemenea tara ar putea sa elibereze energiile latente, sa franeze emigrarea (aceasta calamitate noua, solutie de supravietuire individuala, dar nefasta pentru societatea romaneasca, necunoscuta la 1907), sa dea un impuls tarii.
Legislatia europeana nu este capabila sa reformeze in profunzime Romania. Binele cu sila nu se poate. In lipsa unei initiative locale, toate sfaturile si amenintarile sunt de prisos. si, la drept vorbind, ii pasa cuiva? Ar fi necesar ca binecunoscutul si dulcele nostru cinism national, zeflemeaua care ne distruge sa fie zguduite un pic. Dar pana a ajunge aici va mai curge ceva apa pe Dunare.
