Exista in viata, in biografia personala a fiecaruia dintre noi si in istoria propriu-zisa, momente ireparabile. Moartea, suferinta, batranetea, pierderea libertatii, a pacii, disparitia casei, a orasului, a tarii sau a statului in care ai vazut lumina zilei. In astfel de situatii, nu-ti ramane mare lucru de facut. Unii sunt mai fatalisti decat altii. Exsta si atitudini de respingere a fatalitatii, care inseamna fie eroism, fie inconstienta.
In august 1914, cand Puterile Centrale au declarat razboi Serbiei si Antantei, in ziarul britanic The Times aparea un editorial nesemnat. Aici se vorbea de confruntarea inevitabila care urma sa semene moarte si prapad pentru toti beligerantii. Natiunea britanica era convocata la sacrificii, la curaj si chiar la eroism in apararea patriei. Textul, barbatesc si imbarbatator, se sfarsea cu un apel la pastrarea demnitatii in inclestarea cu dusmanul. Va veni si pacea, mai devreme sau mai tarziu, scria autorul anonim. si atunci, dupa numararea mortilor si a pierderilor materiale, va trebui sa nu ne fie rusine pentru ce am facut in apararea tarii noastre, dar nici pentru ce am facut impotriva inamicului. Ideea acestui indemn patriotic era ca si in cele mai teribile si neobisnuite momente, cand ratiunea tace si instinctele de agresiune si supravietuire te asurzesc, trebuie sa existe grija ca datorezi ceva, ce tine de demnitate, urbanitate, civilizatie, chiar si celui mai neimpacat agresor. E vorba de respectul fata de sine, in primul rand. Anticii stiau prea bine acest lucru, iar cinismul enuntului care crede ca cea mai sigura cale spre pace este razboiul include si realitatea familiara fiecaruia dintre noi: conflictele intre oameni, produse de oameni trec, iar aliantele, prietenia, solidaritatea sunt intarite prin pretul platit discordiei si nimicirii reciproce, intre aceleasi parti.
Fara sa dramatizam, o astfel de viziune ar trebui sa ne preocupe si acum, in plin conflict politic intern. Fosti prieteni, liberalii si pedistii, Basescu si Tariceanu sunt decisi sa se sfasie unii pe altii. Deasupra sau in jurul lor, alte partide sau personaje politice, si ele integrate intr-un sistem democratic, cu totii cetateni ai Romaniei, au cazut prada aceluiasi sindrom: sa-i faci adversarului de-acum si de-aici raul cel mai mare, in timpul cel mai scurt. Castigul meu si al taberei noastre trebuie sa aiba ca rezultat distrugerea ta si a taberei voastre. Oameni adulti, vaccinati in fata virusurilor dictaturii, instruiti si, daca nu neaparat responsabili, responsabilizati prin votul politic si creditul moral acordat de alegatori, plonjeaza cu voluptate in logica jocului cu suma nula, fara sa aiba, in realitate, nici o miza cu adevarat dramatica, in afara pastrarii sau a castigarii puterii politice.
Acum, in Romania nimeni nu trebuie sa lupte sau sa se sacrifice pentru libertatea tarii, pentru eliberarea ei de invadatorii straini, pentru doborarea dictaturii sau salvarea vietii unor compatrioti. Romania este pentru prima oara, dupa decenii, o tara fericita, in mod obiectiv. Face parte din grupul restrans, de doua duzini, al celor mai sigure, prospere si multumite tari ale lumii. Are reguli drepte si previzibile, n-are nimic de impartit cu vecinii. Singura ei problema este sa-si administreze aceste sanse, obtinute atat de greu, prin propriile eforturi si cu norocul de care a mai avut parte, in momente de cumpana. si totusi, ca din senin, chiar in momentul intrarii in aceasta zodie fasta, conducatorii tarii isi soptesc in barba, si striga in piete si la televizor, ura neimpacata. Un diluviu de resentimente tine locul inundatiilor obisnuite de primavara. Desigur, exista interese diferite sau chiar adverse care tin de esenta democratiei. In democratie insa se recurge la rezolvarea acestora in mod organizat, si nu prin escaladarea in forta a energiei agonice, cu evitarea riguroasa a negocierilor si a compromisului. Sa ne intelegem: nu vrem sa parem predicatori de duminica! Cineva are dreptate mai multa decat altii. Celalalt e mai moral, mai drept, mai neinfricat decat ceilalti. Traian Basescu e mai aproape de oameni decat Calin Popescu Tariceanu. Tariceanu e mai echilibrat decat Basescu. Dar calitatile si defectele acestor oameni intrati in malaxorul pe care si l-au comandat pe masura, precum Ludovic al XVI-lea ghilotina, sunt infinit mai neinsemnate decat reteta cautarii fericirii, din Constitutia americana, la care si poporul roman are dreptul si pe care chiar guvernantii lui sunt obligati s-o respecte.
Urmeaza saptamani de suspendare a ratiunii calme in viata publica. Nu exista nici o cauza si nici o explicatie cu adevarat valabile ale acestei comotii generale, altele decat incapacitatea principalilor actori politici de a-si rezolva diferendele cu gandul la interesele generale. O agresiune nemeritata se exercita de politicieni impotriva cetatenilor tarii.
Vor fi trecut referendumurile si se va fi stins reverberatia acuzatiilor reciproce, dar va ramane pentru multa vreme amintirea ca intrarea noastra in Europa a provocat o criza de nervi colectiva, cu flexiunea nesolicitata a muschilor in detrimentul neuronilor. Prima noastra confruntare democratica de forte, dupa intrarea in Europa, va ramane agatata de memoria unei distorsiuni sterile si inexplicabile. Poate trebuia sa vorbim, din timp, mai mult despre trecut, despre trecerea noastra prea brusca de la supunere la libertate, despre impartirea vinovatiei sau a meritelor. Dar avem datoria, indiferent de ce parte a acestor baricade ne-am situa, sa le cerem beligerantilor sa nu recurga in zilele si saptamanile care urmeaza la acte si gesturi de care, o data cu revenirea pacii, sa ne fie tuturor rusine.
