Inca inainte de buimaceala actuala de pe scena politica din Romania, mai exact in 1992, departe de noi, peste Ocean, ganditorul Francis Fukuyama a argumentat intr-o carte tradusa intre timp si la noi (Sfarsitul istoriei si ultimul om) ca progresia istoriei umane inteleasa ca batalie intre ideologii s-a cam incheiat prin victoria democratiei liberale o data cu finalul razboiului rece. In mod evident, universitarul american ignora – din dispret sau pentru ca vorbea simplificand din motive metodologice, prin rezumare purista la formele ideologice de baza – destinul metisajelor ideologice, al ideologiilor reciclate, rebarbative, contaminate intre ele cu elemente adeseori contradictorii, ca si subculturile ideologice, partial parazitare, partial redundante, reduse la sloganuri golite de continut sau la idei deviate prin umplerea de un continut nou. Acest lucru nu putea fi evitat de el decat daca ar fi descins din metropola in oricare dintre zonele de periferie ale "marilor imperii dominatoare", fie SUA, fie CSI, fie China ori UE, acolo unde coabitarile si du-te-vino-urile asigura o dinamica vie si autenticitate unor surogate polimorfe, prezente la toate nivelurile.
Situata la confluenta imperiilor – Rus, Otoman si Austriac –, Romania moderna s-a configurat inca din secolul al XVIII-lea, chiar inainte de a-si unifica provinciile istorice si chiar mai devreme de momentul pierderii temporare a unora dintre ele (Bucovina la 1774, Basarabia in 1812), ca un asemenea hinterland, patria tuturor imprumuturilor ideatice, a arderilor de etape si a mixajelor imposibile. Siliti de nevoi si avand de generatii scoala unei necesare versatilitati politice, cand cu unii dominatori, cand cu altii, membrii elitelor politice si carturaresti si-au configurat prin forta lucrurilor si prin optiune voluntara programele ideatice si strategiile publice, aglutinand in conglomerate pretins unitare si distincte idei adeseori eclectice, de proveninente si facturi diferite. Asa se face ca, la inceputurile existentei lor, in a doua jumatate a veacului al XIX-lea, Partidul Liberal a putut parea "rosu", adica radical din cale-afara si impins mult spre stanga, desi tipul de vehementa practicat de C.A. Rosetti, liderul "rosilor", nu era de acest fel. Mai mult, vreme de ani de zile, liberalii si conservatorii nu s-au deosebit prea mult prin programele lor politice si de guvernare, fiind necesare decantari succesive.
Dupa cum "paradoxul roman" – expresia vine de la Sorin Alexandrescu, fericit analist al fenomenului – a inclus si continua sa includa latinitatea etnica si grecismul confesional (ortodoxia), ultimul plasandu-ne in continuare in tabara politica a puterilor slave si opunandu-ne mocnit sau fatis Occidentului catolic, tot astfel si conservatorismul romanesc a putut fi, paradoxal, in vremea Junimii si prin grija ei, mai occidental, "cosmopolit" si mai tolerant cu strainii interni decat liberalismul nationalist si cam antisemit al Bratienilor. Una peste alta, cu anumite exceptii mai mult sau mai putin pasagere (social-democratia de import a lui Gherea inainte de convertirea ei la comunism, deci la extremism de stanga), partidele politice nu s-au poticnit prea mult in ideologiile la care se pretindeau afiliate, nici mai demult si nici acum. Ca si constitutiile noastre succesive, si programele politice ale partidelor s-au dovedit mai mereu niste ofrande simbolice aduse mimetismului, si nu documente care sa orienteze fundamental actiunea politica. E posibil ca si temperamentul nostru sa fi decis ca politicianul roman e om de actiune, si nu om de meditatie. Cine sa se mire atunci ca democratia crestina romaneasca actuala nu are nici o radacina autentica in catolicism, cum nici cu interesul substantial pentru taranime nu se poate lauda?! PSD-ul, la randul lui, preocupat probabil sa scape cat mai iute de tinicheaua legata de coada lui de cei ce sustineau "criptocomunismul" sau, s-a trezit peste noapte azvarlit tocmai in dreapta baronilor si a birocratilor porniti pe imbogatire, fara interes pentru bunastarea majoritatii sarace a cetatenilor. Liberalismul romanesc, la randu-i, s-ar zice ca vrea sa suplineasca intr-o maniera convingatoare absenta unui conservatorism autoritarist, caci pare sa puna disciplina de partid mai presus de libera exprimare a opiniilor si de valorile individualismului, profesand destule idei conservatoare. Partidul Conservator este, mai degraba, o productie artizanala a regizorilor din televiziunile voiculesciene si nu se formalizeaza nici de principii etice coerente, nici de mostenirea conservatorismului autohton de mai demult. In fine, dupa iesirea de sub mantaua lui Iliescu, PD a parasit social-democratia pentru populari, iar unirea cu PLD pare sa il aduca din nou sub o alta zodie: cea a unui liberalism sui generis.
Poate ca insa toate aceste partide sunt mereu ele insele si, de fapt, nu schimba decat camasa dupa cate o noapte de pomina, evidentiind mereu alta fateta a folclorului ideologic care le justifica actiunile atunci cand nu se poate altfel. De fapt, stim bine: conteaza doar liderii, interesele de putere si financiare, jocurile si ponderea fiecarui pion pe esichier. Ceea ce nu inseamna ca asistam la sfarsitul istoriei, ci doar ca ne continuam istoria marginala si amestecata inestetic in hinterland.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
