Faptul ca Premiul Nobel pentru Pace i-a fost decernat lui Al Gore reprezinta un semn de respect cuvenit fata de un lider care si-a demonstrat viziunea, curajul si priceperea in a arata lumii pericolele schimbarilor climatice induse de om. Colaureatul lui Gore este mai putin celebru, dar nu mai putin merituos. Comitetul Interguvernamental pentru Schimbari Climatice (IPCC) este organismul global al ONU, care sintetizeaza informatiile stiintifice referitoare la schimbarile climatice si le aduce la cunostinta publicului si politicienilor. Decernarea Premiului Nobel pentru Pace catre acest organism transmite trei mesaje.
In primul rand, oamenii de stiinta implicati in cercetarea climei si majoritatea guvernelor lumii au adus stiintele climei in prim-planul dezbaterii politicilor globale. Schimbarea climei este un fenomen complicat. A stapani subiectul necesita expertiza in multe domenii ale stiintei – climatologie, oceanografie, chimia atmosferei, ecologie, inginerie, politica si economie. Nici un cercetator
solitar, nici chiar o echipa
nationala de cercetatori nu s-ar putea descurca. Pentru a intelege schimbarile in toate zonele globului este nevoie de un efort la nivel mondial.
Inca de la instituirea sa in 1988, IPCC a atras cele mai stralucitoare minti stiintifice ale lumii pentru a face un inventar si a explica tot ce se stie si inca nu se stie despre schimbarile climatice induse de om. Diversele grupuri de lucru pregatesc rapoarte prin scrutarea minutioasa a publicatiilor stiintifice. Acest proces este transparent, iar guvernele sunt invitate sa participe prin nominalizarea unor experti pentru diversele grupuri de lucru. Expertii revizuiesc si comenteaza proiectele de documente ale IPCC si aproba rapoartele finale.
Procesul contribuie la acuratete si incredere. Sunt necesari mai multi ani pentru fiecare raport major al IPCC, inclusiv pentru "al patrulea raport de evaluare", care a fost finalizat in acest an. Un alt motiv pentru succesul notabil al IPCC a fost conducerea priceputa a presedintelui IPCC, dr. R.K. Pachauri, care va accepta Premiul Nobel in numele organismului.
Al doilea mesaj este ca un asemenea proces global, de natura sa conecteze oamenii de stiinta si guvernele intr-un efort comun, este vital. In absenta sa, spatiul public ar deveni imbacsit de ignoranta si dezinformarea practicate de grupurile de interese speciale.
De multi ani, companii petroliere ca Exxon incercau sa pretinda ca schimbarile climatice nu sunt reale sau ca riscurile sunt exagerate.
Exxon si alti actori au sponsorizat jurnalismul care inducea
lumea in eroare si grupurile care pozau in "think tank-uri". IPCC a zadarnicit aceste interese speciale. Astazi, ExxonMobil si alte
companii majore din industria petroliera sunt mult mai deschise si constructive in abordarea poblemelor. Nu au reusit pe termen lung sa combata argumentele stiintifice fara sa dauneze grav propriei reputatii.
In al treilea rand, Premiul Nobel pentru Pace din acest an este pentru guvernele lumii – incepand cu cel al Statelor Unite – semnalul de a se trezi si de a lua mai in serios stiinta si dezvoltarea durabila. Administratia Bush s-a comportat dezastruos de antistiintific, fiind plina de ideologi care resping sau neglijeaza schimbarile climatice si care au inscris SUA pe un drum iresponsabil si periculos. In prezent, Bush a inceput sa constientizeze riscurile grave ale schimbarilor climatice, desi administratia sa omite inca sa propuna solutii realiste de reducere a ratei cu care au loc schimbarile climatice
induse de om.
De fapt, cele mai multe guverne nu sunt destul de bine pregatite pentru a intelege problemele stiintifice, chiar si atunci cand sunt mai putin ideologizate si dogmatice ca cel al lui Bush. Tendinta este ca guvernele sa fie organizate pe problematici de secol XIX sau XX – diplomatie, aparare, securitate interna si
finante –, si nu pe provocari de secol XXI, cum ar fi dezvoltarea durabila. Ele sunt in mare parte inapte de se folosi de rezultatele avansate ale stiintei moderne pentru a-si proteja cetatenii sau pentru a participa in negocieri globale care abordeaza provocarile climei, apei, energiei sau biodiversitatii.
Omenirea ar trebui sa
reactioneze in trei feluri. Mai intai, ar trebui sa luam in serios nevoia unui nou acord in chestiuni de schimbare de clima, atunci cand negocierile globale vor incepe in Bali, Indonezia, in luna decembrie. Protocolul de la Kyoto,
slab articulat si doar in parte implementat, expira in 2012 si lumea are nevoie de un cadru mult mai robust, care sa stabileasca o tinta ambitioasa de stabilizare a gazelor cu efect de sera pana in 2050, prin includerea unor acorduri asupra opririi defrisarilor in padurile tropicale, dezvoltarii unor automobile cu consum redus si trecerii la centrale energetice cu emisii reduse de CO2.
Apoi este necesara initierea unor procese stiintifice similare cu cel pe care se bazeaza IPCC pentru alte provocari globale, inclusiv pierderea globala a biodiversitatii, desertificarea si pescuitul oceanic practicat in exces. In fiecare din aceste domenii, publicul si guvernele nu percep decat estompat o criza globala. Guvernele au semnat tratate pentru a limita pagubele, dar nu actioneaza cu diligenta impusa de gravitate, in parte si pentru ca nu inteleg provocarile stiintifice asociate.
In final, trebuie sa reorganizam guvernele nationale, astfel incat ele sa dezvolte procese si capacitati similare cu cele ale IPCC.
Initiativele globale de tip IPCC sunt vitale, dar problemele trebuie "aduse acasa", raportate la conditiile si provocarile fiecarei tari. Practic, toate statele se vor confrunta cu provocari ce decurg din schimbarile climatice, cum ar fi restructurarea sectorului energetic si adaptarea la modificarea regimului pluvial, furtuni, secete si inundatii. IPCC a demonstrat ca stiinta isi poate aduce o contributie solida la confruntarea cu aceste provocari si ca oamenii de stiinta si politicienii pot lucra impreuna pentru a rezolva problemele de o importanta majora pentru umanitate.
Jeffrey Sachs este profesor de economie si director al Institutului Pamantului al Universitatii Columbia.
Copyright: Project Syndicate, 2007.
www.project-syndicate.org
