Ascultând ştirile din Anglia de după recentul val de revolte urbane – şi citind Becoming Dickens, noua şi captivanta biografie a lui Charles Dickens scrisă de Robert Douglas-Fairhurst, viaţa şi arta par să reverbereze ca un ecou reciproc.
După revolte, prim-ministrul britanic, David Cameron, a propus reînfiinţarea tribunalelor pentru copii, a insistat pe sentinţe dure şi salopete portocalii pentru condamnaţi, vorbind şi despre alte idei mai odioase.
De exemplu, condamnaţii ar putea fi intenţionat expuşi hărţurii publice prin munci de curăţenie, iar familiile lor, care nu au comis nici o infracţiune, ar putea fi evacuate din locuinţele subvenţionate de stat. Cameron se mai gândeşte şi la posibilitatea arestării pentru comentarii pe Facebook, la suspendarea reţelelor sociale şi puteri letale sporite pentru poliţie.
În Anglia lui Dickens, justiţia nu era independentă şi ziarele erau supuse cenzurii de către stat. Copiii (precum Oliver Twist) erau pedepsiţi într-un mod conceput să le frângă spiritul; oamenii săraci, condamnaţi pentru infracţiuni relativ minore, erau deportaţi în Australia sau pedepsiţi public în forme umilitoare, poliţia avea puteri necontrolate de exercitare a violenţei împotriva celor săraci.
Nu susţin indulgenţa pentru jefuitori şi tâlhari; dar ştim deja înspre ce vor împinge ţara setul de legi severe propus de Cameron şi efortul său de exploatare a revoltelor civile în scopul restrângerii libertăţilor civile.
Şi ştim la fel de bine cum arată Anglia fără o plasă de siguranţă socială, în care săracii nu mai au nici speranţă, nici mobilitate. Acum 150 de ani, educaţia publică abia dacă exista pentru „clasele de jos”, iar studiile universitare erau o fantezie pentru ele – acum ar putea redeveni o fantezie, o dată ce taxele de studiu se vor tripla sub guvernarea Cameron.
În Becoming Dickens, Douglas-Fairhurst, care respinge recenta teorie literară „poststructuralistă”, îl reanalizează pe Dickens împreună cu Anglia sa în contextul lor istoric şi politic. Această abordare oferă o perspectivă de înţelegere valoroasă – şi nici că se putea găsi un moment mai potrivit pentru ea.
Asemenea interpretări „istoriciste” ale Londrei victoriene au mai apărut recent şi în fascinanta expoziţie „Dirt: The Filthy Reality of Everyday Life” din cadrul Wellcome Collection şi în noul bestseller al lui Bill Bryson, At Home, care analizează istoria socială a casei parohiale a unui vicar victorian.
Interesul renăscut pentru istoria socială victoriană – ce mâncau şi purtau oamenii atunci, cine muncea pentru cine etc., adică o abordare alternativă la istoria bătăliilor şi marilor personalităţi – ar putea să nu fie o coincidenţă.
Societăţile capitaliste occidentale, în special cea britanică şi americană, sunt în prezent prinse într-un proces de derulare înapoi a timpului până la epoca pre-victoriană, în beneficiul unui grup mic de elite; acest proces exclude clasele muncitoare şi de mijloc, care au beneficiat cel mai mult de pe urma reformelor sociale, economice şi politice – ca să nu mai spunem de săraci.
De aceea este urgent să ne aducem aminte că victorienii târzii au fost cei care au recunoscut dimensiunea morală a modernităţii, punând bazele pentru aproape toate reformele publice pe care azi le luăm de bune şi le considerăm un atribut normal al unei societăţi civilizate.
Realitatea epocii victoriene timpurii – copiii nevoiaşi ai străzii, epidemiile atroce de holeră şi munţii de „mizerii nocturne” necolectate – era o realitate extrem de „privatizată”. Pe la 1830, aşa cum demonstrează impresionant Douglas-Fairhust, băieţii şi fetele care proveneau din familii vulnerabile economic nu mergeau la şcoală şi munceau 18 ore pe zi în fabrici de cremă de ghete, cum era şi cazul lui Dickens, atunci în vârstă de 12 ani.
Oamenii care nu-şi plăteau creditorii erau trimişi – împreună cu familiile – la închisoarea datornicilor, acolo unde s-a trezit şi John Dickens, tatăl lui Charles, pentru o datorie de 40 de lire. Oameni mai în vârstă fără mijloace de trai mureau în zdrenţe în intrândurile aleilor, în timp ce familiile din clasa de mijloc inferioară, fără asigurări de şomaj sau ajutoare sociale, trăiau sub permanenta teroare a unor eventuale boli sau concedieri, situaţie care le-ar fi ruinat şi, poate le-ar fi aruncat în stradă.
Londra anilor 1830 era un oraş în care o treime din femei era formată din servitoare, iar o altă treime din prostituate. O prăpastie imensă se căsca între elite şi restul lumii şi asigura faptul că eşaloanele superioare ale literaturii, lumii afacerilor şi politicii se aflau în mâna păturii subţiri de bogătaşi şi că talentele ce aveau să se profileze mai târziu în urma extinderii unui sistem de educaţie finanţat de stat vor fi amuţite.
Într-o mai mică sau mai mare măsură, toată Anglia lipsită de o plasă de siguranţă socială arăta cam aşa.
În schimb, victorienii târzii, din anii 1850-1880, au creat lucrări publice majore şi iniţiative de protecţie socială publică, inclusiv reţele de infirmerii finanţate de stat şi o educaţie primară obligatorie. Au extins un sistem de case ale muncii şi ajutoare pentru cei mai săraci, au construit sisteme municipale de apă şi canalizare, au trecut forţele de poliţie sub controlul municipalităţii şi au dirijat investiţii publice în obiective de care beneficiem şi astăzi, cum ar fi îndiguirea Tamisei şi Muzeul Victoria şi Albert.
Pornind de la zecile de mii de copii ai străzii, a căror hrană depindea exclusiv de ce puteau aduna din gunoaie sau fura, victorienii târzii au creat sisteme de orfelinate. Au comandat primele studii epidemiologice pentru a identifica sursa epidemiilor de holeră – care puteau mătura de pe faţa pământului jumătate din populaţia unui cartier în câteva săptămâni – şi au construit noi staţii de epurare pentru a opri răspândirea bolilor de la Tamisa murdară şi pompele locale infecte.
Au construit primele mari spitale într-o perioadă în care naşterile la domiciliu şi tratamentele casnice răspândeau bolile contagioase şi moartea.
În democraţiile capitaliste avansate de astăzi, opacitatea majorităţii cetăţenilor faţă de această istorie serveşte intereselor elitiste; altfel mult mai mulţi oameni, dacă nu majoritatea, ar vocifera, protestând faţă de eforturile de restrângere a sectorului public, tot mai încununate de succes.
Cum David Cameron şi alţi conservatori occidentali îşi intensifică eforturile de croire a unei căi spre trecut, e important să ţinem minte că absenţa unui stat social şi privatizarea serviciilor fundamentale nu sunt nicidecum o mare noutate.
Am mai fost odată în situaţia asta – de fapt, mult din ce se deconstruieşte acum în Marea Britanie a fost construit în era victoriană în urma unor condiţii sociale revoltătoare în care trăia atât de multă lume. Dacă forţele conservatoare actuale rămân la putere, Anglia – şi alte ţări occidentale – riscă să se întoarcă la trecutul tenebros, periculos şi ignorant.
Acum 150 de ani, educaţia publică abia dacă exista pentru „clasele de jos”, iar studiile universitare erau o fantezie pentru ele – acum ar putea redeveni o fantezie, odată ce taxele de studiu se vor tripla sub guvernarea
Cameron.
NAOMI WOLF ESTE ACTIVIST POLITIC ŞI CRITIC SOCIAL. CEA MAI RECENTĂ CARTE A EI ESTE „GIVE ME LIBERTY: A HANDBOOK FOR AMERICAN REVOLUTIONARIES”.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
