Parca niciodata in precedentii ani electorali diversiunile nu au fost mai numeroase ca in 2009. Stravechea arta a minciunii politice pare sa fi atins in actualul sezon politic apogeul. Totul e bun pentru a acoperi criza. Asa ca scandalurile ce privesc serviciile secrete – de la Floricel spionul la "doi si un sfert" – se tin lant. Ca acum un deceniu, cand Tigareta II acoperea marile operatiuni financiaro-politice ce insoteau o alta criza economica. Iar cea mai mare inselatorie priveste spatiul economic.
Contactul brutal dintre o societate surprinsa de istorie si cea mai vulgara ideologie economica – un capitalism de iarmaroc cu acompaniament de manele – si-a pus amprenta asupra vietii politice romanesti. Sub presiunea sociala a imbogatirilor fara perdea, a vota a devenit sinonim cu a juca la bursa. si cum multi dintre imbogatitii tranzitiei si-au construit averile prin furt si "tunuri", votantii, convinsi de inutilitatea demersului lor, au incercat sa fructifice economic votul: l-au vandut.
Dar confuzia dintre domenii se plateste. Caci politica nu poate fi o piata. De altfel, nici piata nu mai este chiar o piata. Cum sa reconstruiesti o societate care a cazut in ispita capitalismului de cumetrie? Cu cine? Cu cei ce au cantat ode neoliberalismului si care nici acum, in ceasul al doisprezecelea, nu vor sa recunoasca adevarul? Caci imparatul e gol! Capitalismul nu mai e o forma de economie, ci doar o eticheta inselatoare.
Mitul pietei a transformat o ideologie, bine camuflata intr-o teorie economica, intr-un fel de religie. Slujitorii ritualului, marii maestri ai capitalismului financiar flancati de "carturari" laureati cu Premii Nobel, au consacrat cultul pietei si al dereglementarii. De aceea ura fata de Keynes a devenit, ca la orice fundamentalism, o obligatie de cult. si totusi, ce se poate face atunci cand piata, care trebuie sa se autoregleze prin interventia miraculoasa a "mainii invizibile", nu mai functioneaza?
Sa fie criza marea oportunitate pentru a instaura domnia pietei atotputernice? Sa fie momentul sa fi distrus totul pentru a da pietei "naturale" posibilitatea de a se descatusa de tirania statului?
Dar parca nicaieri fanatismul primatului pietei si suprematia schimbului nu au atins paroxismul ca in politica. Aici, vanzarea iluziilor a atins apogeul. Iar papii autohtoni ai neoliberalismului strecurati ba pe la Banca nationala, ba pe la Cotroceni ori prin ungherele Palatului Victoria inca mai pregatesc marele bal mascat al pietei. Intre timp, intreprinzatorii si muncitorii seriosi suporta rigorile crizei. Dar nu sunt pe aceeasi baricada, caci farseurii au avut grija sa ii desparta.
Paradoxul politic face ca acum, pe fundalul crizei, unii politicieni sa fi ajuns sa vorbeasca despre reconstructia statului. Dar cine sa o faca? Cei care l-au distrus cu premeditare? Cei care au mintit si au manipulat? Nu mai pot sa o faca. In primul rand, pentru ca nu stiu cum. Pentru ca cei care le-au dat know-how-ul au considerat statul ca principalul dusman. Nu spunea Reagan – model pentru Traian Basescu – ca "statul este problema, nu solutia". si astazi, cand statul e solutia, tot aceiasi politicieni care au contribuit la distrugerea mecanismului public trebuie sa o aplice?
