Cazul Norica Nicolai deschide in Romania, pentru prima oara cu adevarat, ceea ce am putea numi procesul comunismului concret. Dupa revolutia din 1989 se asteptau, in mod grandilocvent, marile acuzatii si sentinte publice impotriva crimelor comunismului. Era vorba de o confruntare plenara cu istoria, dar ea n-a raspuns la somatii, intr-o tara ale carei milioane de locuitori – cu exceptia eroica sau intamplatoare a catorva sute de mii – au adormit in seara zilei de 21 decembrie 1989 in dictatura si s-au trezit pe 22 in democratie. Nici dictatura, nici democratia n-au existat datorita vointei populare a maselor exaltate sau razvratite, ci in primul rand in siajul unor transformari geopolitice decise si initiate de marile puteri. Istoria prin delegare, de care au parte majoritatea tarilor si popoarelor mici.
Anii au trecut si patosul chemarii la condamnari si rectificari istorice a naparlit. Cand presedintele Traian Basescu a condamnat oficial comunismul in Parlamentul Romanei, gestul a starnit, statistic, mai multa furie, confuzie si indiferenta decat aplauze sau usurare. Insistenta deschiderii dosarelor fostei Securitati a trecut, la randul ei, din registrul grav al marilor dezvaluiri si infierari publice in culisele reglarilor negociate. Flama dreptatii anticomuniste, prin acte eroic-martiale, dupa a caror consumare s-ar fi instaurat lumina, adevarul si pacea eterna, si-a pierdut dramatismul chiar inainte de a-l fi cunoscut cu adevarat.
Deschiderea dosarelor profesionale sau, ma rog, a mapelor comunismului mi se pare insa cu adevarat pasul cel mai neobisnuit al intalnirii cu trecutul. Dictatura, Securitatea, Rezistenta, Eroismul au avut o realitate nemijlocita pentru putini oameni, tot mai putini pe masura depasirii fazei sangvinar-staliniste a comunismului de stat. Amestecul statului supraveghetor, eventual binevoitor paternalist in viata juristilor, a studentilor sau a scriitorilor, in regimul de asistare pentru conformitate cu pacea impusa a cavoului comunist, in care stimulentele s-au impletit cu sanctiunile iar beneficiile, la limita minimei supravietuiri, fiind mereu mai mari decat executiile sau eliminarea din corpul social, a alcatuit miezul de normalitate al vietilor noastre inainte de 1989. Banalitatea raului este mai amabila, mai ademenitoare decat demonismul istoriei. Cu prima te intalnesti si te obsnuiesti, cu al doilea te confrunti doar, fara vreo sansa de supravietuire.
Daca dosarele Securitatii sunt sapele societatii militare a comunismului, mapele profesionale sunt radiografiile caligrafiate ale societatii lui civile. Terminai liceul ca tanar utecist, terminai facultatea de drept cu o nota mare si, daca aveai dosar sanatos, ajungeai procuror. Competenta profesionala, in acest caz indeosebi, insemna respectarea fara abateri a unei legislatii dominant ostile a drepturilor omului. Potrivit ei, erai infractor daca furai in urma combinei ca sa nu mori de foame, daca-ti ajutai sotia sau iubita sa faca un avort, daca incercai sa fugi clandestin peste granita. Cel care te pedepsea fara sovaire era un magistrat competent si corect din perspectiva statului si a legislatiei in vigoare.
Au trecut anii. Orice revenire la mapele competentei si corectitudinii invalidate istoric dezvaluie un haos populat de monstri nu doar cand e vorba de procurorii comunisti. In aceeasi situatie pot fi fostii arhitecti si constructori ai cartierelor de blocuri, fostii ingineri de la IAS au SMT, fostii diplomati care trambitau la Geneva inflorirea drepturilor omului in Romania, fostii ziaristi si scriitori care-l slaveau pe Ceausescu ca erou intre eroii neamului, educatorii si invatatorii spectacolelor nord-coreene cu soimii patriei. Deschiderea mapei profesionale este un bun exercitiu de cunoastere si recunoastere a istoriei recente traite, dar nemarturisite. Asa cum exista atatea carti despre viata de fiecare zi in Atena lui Pericle sau in Parisul lui Ludovic al XVI-lea, avem si noi, in absenta glorioasa a romanelor sau jurnalelor de sertar, aceste "mape"; vestigii nepretuite ale vietii de fiecare zi sub Ceausescu I.
Cand aceste pagini devin acte de acuzare morala sau politica valabile in prezent, lucrurile se-ncurca rau. Romania, spre deosebire de RDG, n-a putut inchide de tot taraba comunista in 1989. Acolo, fostii profesori de marxism, judecatorii in cauze penale si procurorii statului est-german au fost expulzati din educatie sau justitie, ex officio. RDG avea insa un stat-releu, de rezerva, numit RFG, care a putut prelua din mers normalitatea vietii comuniste fara comunism.
Un cercetator berlinez spunea in 1990, citind dosarele STASI, ca este halucinant si riscant sa rascolesti excrementele comunismului, pentru ca totul lipeste, murdareste si miroase ingrozitor. In Romania anului 2008, jocul cu excrementele fosilizate ale banalitatii raului comunist, in schimb, numeste si demite ministri.
