“Saptamana Timisoarei” ar trebui sa fie una in care sa ne umplem sufletele si mintea de prea-plinul bucuriei ca am schimbat ceva in destinele Romaniei. Ca prin forta morala a Timisoarei, acum 17 ani, s-a trezit tara si s-a intamplat ceea ce multi nu indrazneau sa creada ca e posibil: rasturnarea regimului Ceausescu. Acum il mai vedem prin reclame, ca simbol al incremenirii. Mai auzim ca fiul Ð ultimul supravietuitor al familiei Ð incearca sa-i apere imaginea. In urma cu 17 ani, portretele lui dominau viata publica. Poate intre primele semne de nesupunere a fost arderea portretelor si afisarea celor scoase de prin institutii cu inscriptii care ii urau sa ajunga judecat pentru sangele martirilor. Suntem mai saraci cu aproape 150 de concitadini, cazuti jertfa pe altarul libertatii. Flacarile aprinse in memoria lor aduc slava memoriei lor, dar nu ni-i aduc acasa.
Pentru prima data in acest an, in prim-planul manifestarilor dedicate Revolutiei a stat nasterea, inceputul, prin Victor Ð baiatul nascut in focul lui Decembrie 1989. O tara intreaga a renascut atunci. Speranta a rodit cum nu credeam ca este posibil. Dar tot suntem mai saraci cu aproape 150 de concitadini. Din care peste 40 nici nu si-au gasit odihna in pamantul orasului nostru. Rapiti miseleste, arsi la Crematoriul “Cenusa” din Capitala, au ajuns sa fie risipiti in canalele din preajma Bucurestiului. Adevarat saraci suntem, caci memoria lor se pierde in certuri penibile pentru certificate si drepturi, in care autoritatile au gasit calea de a minimaliza importanta celor care au indraznit sa declanseze schimbarea.
Ani la randul, puterile succedate la Bucuresti au dat cate o medalie, un certificat sau un drept oarecare ranitilor, urmasilor celor ucisi in Revolutie, participantilor semnificativi la miscarile de protest. Omagiile n-au prea fost sincere. Drepturile Ð multe au ramas scrise doar pe hartie. Guvernele si presedintii si-au apropiat cand o grupare de revolutionari, cand alta, sperand nu doar sa obtina legitimitate ci si, din lupta intre diferitele grupuri de revolutionari, sa se asigure ca populatia isi va pierde increderea in cei ce s-au aflat pe baricade in decembrie 1989.
Suntem mai saraci cu aproape 150 de concitadini. Dar suntem mai saraci si de sperante, caci multe din visele nascute in 1989 au ramas vise, iar speranta ca putem invinge minciunile si nedreptatea paleste pe an ce trece, pe masura ce vinovatii de moartea concitadinilor nostri, acum 17 ani, scapa si ne sfideaza cu intangibilitatea lor.
