Inca din primele luni postrevolutionare, arhitectii si urbanistii au formulat imperativul salvarii de la disparitie a ceea ce mai ramasese din vechea identitate arhitecturala a Bucurestiului. S-a discutat mai ales reabilitarea "centrului istoric" (zona Lipscani – Curtea Veche), dar si, mai recent, realizarea unui circuit pietonal care sa strabata mai multe zone de interes cultural si turistic ale orasului (proiectul TUB).
Proiecte au fost si sunt. Din pacate, ele se desfasoara deocamdata doar pe planseta. In orasul real, procesul de desfigurare a peisajului continua fara a intampina rezistenta. Cartiere intregi sunt impanzite de vile infatuate care marturisesc doar despre prostul gust al celor care au bani sa investeasca, monumentele autentice sunt obstructionate de uriase si diforme alcatuiri din otel si sticla. Cladirile nu mai au fatade, centrul orasului a devenit un imens panou publicitar. Intre timp, case cu valoare de patrimoniu, a caror frumusete se lasa banuita in spatele tencuielilor cazute, sunt macinate de indiferenta si lipsa de mijloace a proprietarilor – de cele mai multe ori facand obiectul unor nesfarsite litigii purtate in tribunalele locale si europene. Au trecut saptesprezece ani, nu mai stiu cate mandate de primar, in expozitiile de arhitectura au fost expuse proiecte peste proiecte, fara ca nimic sa se fi intamplat, afara de, poate, zugravirea cate unei fatade care intre timp a revenit la cenusiul care tinde sa devina noua identitate a orasului.
Cazul "centrului istoric" seamana cu cel al unui bolnav varstnic, prins in menghina unei duble primejdii. Pe de o parte, intarzierea interventiei chirurgicale face ca boala sa avanseze pana ce orice tratament va deveni inutil. Cladirile se prabusesc, la propriu, peste locatari (s-a intamplat in urma cu putini ani), in locul lor apar tot mai multe constructii care nu au nimic comun cu specificul locului (vezi imobilul de la intersectia strazilor selari si Covaci).
Pe de alta parte, organismul in cauza este atat de decrepit incat ne intrebam daca el va rezista socului operator. Zona a fost inchisa traficului auto (e drept, ca la noi, doar pentru cei care nu se pricep sa dea "dreptul" paznicilor) in urma cu doi ani, timp in care nu s-a petrecut nimic. Cu greu, in zona au aparut cateva cafenele si restaurante de buna calitate, care incepusera sa prinda cheag. Strazile au inceput sa capete viata, tot mai multi adolescenti zapaciti par sa se simta acasa pe terasele improvizate printre ruine, punand bazele unei alternative la localurile "de fite" din zonele "selecte" ale orasului. Mi-e greu sa-mi imaginez cate dintre ele vor supravietui in mijlocul unui santier – deschis, in sfarsit, in aceasta primavara – care avanseaza cu o lentoare exasperanta. Placutele care ne instiinteaza pompos obiectivul santierului nu respecta obligatia elementara (de bun-simt, dar si legala) de a include un termen de finalizare. Cati clienti vor fi dispusi sa faca echilibristica pe scanduri subrede pentru a trece pragul magazinelor si localurilor cu greu puse pe roate, si de cate ori o vor face? Ma tem ca aristocraticul restaurant unguresc de pe Strada Franceza, ca si cocheta cafenea de pe Smardan vor deveni amintiri inainte de vreme.
Sper din toata inima ca aceste temeri sa se dovedeasca a fi excesiv de sceptice. Ca vom trai sa vedem zidurile cartierului readuse aproape de stralucirea interbelica. Dar, admitand scenariul optimist, in care cartierul va supravietui reabilitarii cladirilor sale, el va continua sa se confrunte cu o problema sociala invizibila pe plansete si care nu pare a fi luata in seama de catre cei care ii deseneaza viitorul cochet. Cladirile din zona (ca si cele din Mosilor, odinioara parte a aceleiasi civilizatii negustoresti), odata abandonate in anii ‘50 de cei care le construisera, s-au degradat treptat, pana a nu mai fi dorite ca locuinta de nici o familie "onorabila". Ele au fost treptat ocupate (si suprapopulate) de o patura sociala extrem de nevoiasa, traind la limita promiscuitatii din expediente dubioase. Casele nu pot arata niciodata mult mai bine decat locatarii lor (regula se aplica si locuintelor noilor imbogatiti, despre care scriam la inceput). Studiile arhitectonice nu au fost insotite de o evaluare sociologica a perspectivelor vecinatatii. Renovarea zidurilor nu va aduce si reabilitarea locatarilor, iar vecinatatea posibilelor localuri boeme cu pegra locala ar putea constitui un amestec exploziv.
Mircea Kivu este sociolog
