În cea mai nouă carte a ei despre originile Primului Război Mondial, “Războiul care a pus capăt păcii”, Margaret MacMillan concluzionează că singurul lucru pe care oricine îl poate afirma cu siguranţă despre cauzele izbucnirii conflictului este că e foarte important cine se află la conducere. Nimeni nu şi-a dorit cu adevărat războiul, dar nimeni nu a ştiut cum să i se opună, pentru că marii oameni de stat, cum ar fi Otto von Bismarck, a cărui reţinere a păstrat pacea în Europa zeci de ani, lipseau în Europa anului 1914. În mod similar, China şi Rusia zilelor noastre duc lipsă de astfel de lideri. Un vid similar de lideri se observă în comportamentul recent al Rusiei şi Chinei.
Până la izbucnirea Primului Război Mondial, liderii politici şi militari nu au reuşit să înţeleagă cum producţia industrială şi transportul în masă au influenţat caracterul luptelor. Războiul Civil din SUA ar fi trebuit să servească drept exemplu europenilor. Dar o Europă care se considera centrul lumii, exportându-şi rivalităţile în Africa şi Asia, în numele unei “misiuni de civilizare”, a fost incapabilă să fie atentă la lecţiile dure ale Lumii Noi.
Astăzi, nici preşedintele rus Vladimir Putin, nici preşedintele chinez Xi Jinping nu par să fi învăţat această lecţie. În ceea ce priveşte situaţia Ucrainei, Rusia trebuie să aleagă ce fel de relaţie vrea să aibă cu Europa. Dacă Ucraina se întoarce către Kremlin, fie prin reintegrarea directă, fie printr-un fel de “finlandizare”, Rusia va sfârşi prin a reactiva o veche problemă europeană: ca Franţa din 1643 până în 1815 şi Germania din timpul lui Wilhelm, va fi deopotrivă “mult prea mult” pentru vecini şi “insuficient” pentru ambiţiile sale.
Lăsând la o parte motivul pentru care Rusia ar trebui să plătească atât de mult ca să susţină un regim ucrainean mai corupt şi mai disfuncţional decât al său, Ucraina, cu un teritoriu mai mare decât al Franţei şi o populaţie de 45 de milioane de oameni, este de facto baza echilibrului geopolitic al Europei. Spre deosebire de Polonia, care a suferit trei împărţiri în secolul XVIII, în Ucraina nu se pune problema unei divizări, cu vestul ţării aderând la Europa şi estul întorcându-se spre Rusia. Prin urmare, felul în care Ucraina va face alegerea – între o Uniune Europeană democratică şi o Rusie autocrată – va avea consecinţe strategice majore pentru întregul continent european.
Problema este că şi China se confruntă în Marea Chinei de Sud – şi acum în spaţiu – cu o problemă similară. Îşi pierde şi China simţul cumpătării, care a caracterizat politica sa externă până de curând?
Chinezii afişează o nerăbdare care contravine intereselor sale pe termen lung. Actualul statut global al Chinei este evident şi recunoscut de toată lumea. Dar unde este liniştea unei puteri atât de încrezătoare în propria superioritate şi atât de sigură pe propriul viitor, încât să provoace timpul?
Etalându-şi ambiţiile regionale hegemonice, China a reuşit să unească împotriva sa state diverse – Vietnam, Indonezia şi Filipine. Aceste ţări vor acum mai mult ca niciodată ca America să fie prezentă în Asia, în calitatea sa de mare putere. Într-adevăr, trecând peste animozităţile cu Japonia, aceste ţări tind să arate mai multă înţelegere faţă de retorica guvernului premierului japonez Shinzo Abe şi a politicii sale defensive puternice – decât faţă de recenta demonstraţie de forţă a Chinei.
Se spune că istoria nu ne învaţă nimic, întrucât conţine totul. Totuşi, lecţiile diplomaţiei clasice sunt probabil mai utile astăzi decât au fost în secolul XX. Vremea marilor ideologii a apus; începe o eră marcată de calcule stricte ale intereselor. Între timp, războiul s-ar putea să fi schimbat nu numai diplomaţia – şi probabil în rău. Puterea de distrugere a armelor noastre a crescut, într-o vreme în care “duşmanul” este din ce în ce mai difuz. Cum are loc războiul într-o perioadă de instabilitate? Cum lupţi cu un adversar care dispare în societatea civilă?
Chiar dacă progresul tehnologic a schimbat slujba unui diplomat, regulile jocului diplomatic rămân, fundamental, aceleaşi. Succesul unei negocieri presupune înţelegerea intereselor şi percepţiilor celeilalte părţi, precum şi un simţ înnăscut al moderaţiei şi limitării de sine, ceva ce lipseşte deopotrivă Rusiei şi Chinei.
Pe de altă parte, oricine s-ar putea întreba dacă preşedintele american Barack Obama nu ar trebui să înveţe de la Bismarck – dar de la Bismarck Cancelarul de Fier, care a unit Germania pe la spatele Prusiei. Dă dovadă de destulă duritate şi claritate a viziunii în politica sa privind Iranul sau, şi mai la obiect, faţă de Siria? Realpolitik, aşa cum a arătat Bismarck, este cea mai bună cale de a menţine pacea.
Dominique Moisi este consultant-şef la IFRI (Institutul Francez pentru Relaţii Internaţionale) şi predă, ca visiting professor, la King’s College, în Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2013.www.project-syndicate.org
