Nimeni la aceasta ora nu ar putea paria pe o pace trainica in sudul Libanului, desi ambele parti au decretat incetarea ostilitatilor conform Rezolutiei 1701 votate de Consiliul de Securitate ONU. Cu putin timp inainte de a-si stopa marea ofensiva in care a folosit 30.000 de soldati la sol, pe langa repetatele bombardamente de aviatie si terestre, Israelul avertiza cu o ploaie de bilete aruncate din avion ca va trece la noi atacuri la cea mai mica actiune „terorista” din partea militiilor Hezbollah. Nu se stie cine va cantari gravitatea acestor eventuale atacuri, si cum, deci orice nou angajament militar de anvergura ramane posibil, mai cu seama ca Israelul pune conditia – iluzorie – de a fi intrerupt lantul prin care aceste militii sunt aprovizionate cu arme dinspre Iran. Cine sa-l intrerupa, armata libaneza ajutata de 15.000 de militari internationali? E putin credibil ca aceasta forta compozita va reusi mai bine decat Tsahal, cea mai puternica forta militara din regiune, care a mobilizat uriase mijloace in acest al saselea razboi israelo-arab. In faza la care s-a ajuns, conditiile pentru inceperea unui adevarat dialog sunt aproape imposibil de fixat si de respectat. Dar atat Israelul, cat si guvernul libanez, in care exista doi ministri proveniti din Hezbollah, s-au vazut nevoiti sa accepte rezolutia ONU, rezolutie impusa mai cu seama de Franta si de Statele Unite, aflate de asta data in faza, ca si atunci cand au obtinut plecarea trupelor siriene din Liban. Pana la urma diplomatia, cu toata lentoarea ei condamnabila, isi dovedeste prezenta si utilitatea. Pentru ca, dupa o luna de razboi, ambele parti se pot considera si victorioase, si invinse. E adevarat ca armata israeliana a distrus bazele militare si strategice ale militiilor Hezbollah la sud de Beirut si din alte localitati din fasia de la frontiera sudica a Libanului. Dar ea insasi a avut pierderi importante de soldati si de material militar, iar orasele din nordul Israelului au fost terorizate de obuzele ce loveau la intamplare. Nimeni nu se astepta la aceasta rezistenta sistematica. Peste 4.000 de rachete au fost trase in tot acest timp spre Israel, iar armata israeliana a suferit cateva infrangeri inexplicabile in luptele cu blindate, pe teren. Pierderi si mai importante au avut, desigur, fortele Hezbollah conduse de Hassan Nasrallah, dar ele ies cu un castig de prestigiu aproape fara precedent in lumea araba. Au dovedit ca pot sa-i tina piept celei mai moderne armate din regiune, ridiculizand uriasa ei suprematie tehnologica atunci cand infruntarile se dau pe teren si in conditiile unui razboi de gherila. Acest episod da apa la moara extremistilor islamisti din intreaga regiune: vor putea pe viitor sa recruteze cu si mai mare succes tineri adepti in actiuni impotriva statului evreu si a occidentalilor in general. Rezistenta este deja laudata de ziarele arabe, care incep sa ia peste picior ineficienta acestor opt mii de misiuni aeriene duse, cam degeaba, de Israel timp de o luna. Se spune, de asemenea, ca artileria israeliana a tras peste o suta de mii de obuze, de unde si numarul mare al victimelor civile din Liban. Iar la acest capitol populatia civila din ambele tari a avut de suferit. Daca s-a spus pe buna dreptate ca Hezbollah a bombardat orbeste tinte civile evreiesti, nu e mai putin adevarat ca si bombardamentele israeliene au fost disproportionate. Justificarile de ambele parti nu stau in picioare si nimeni nu poate revendica un plus de prestigiu din cele intamplate.
In Statele Unite, revista „New Yorker” sustine ca Israelul planuise de multa vreme, cu acordul Casei Albe, ofensiva din sudul Libanului pentru a face „curatenie”. Rapirea celor doi soldati israelieni nu ar fi fost decat pretextul acestei actiuni militare si un fel de recapitulare pentru o viitoare actiune punitiva americana asupra Iranului. Cu sau fara asemenea speculatii, este insa mai limpede acum ca variantele militare devin tot mai ineficiente in conflictele ce marcheaza intreaga regiune. Pacificarea efectiva a Libanului, care nu merita deloc un nou razboi, si refacerea lui cat mai grabnica ar putea si ar trebui sa readuca in actualitate calendarul negocierilor israelo-palestiniene, de unde a pornit conflictul.
