Adevarul este ca nici nu te gandesti ca ai de-a face cu creaturile alea mizerabile pe care le mai vezi uneori la ghena din spatele blocului. si nici nu ti se mai pare ca esti in acel cinematograf de pe Bulevardul Kogalniceanu in care acum cativa ani, umbla vorba, guzganii ieseau la plimbare printre randuri, in timpul proiectiei. Noul film de desene animate produs de Pixar si regizat de Brad Bird este, in era tolerantei, o foarte simpatica pledoarie in favoarea acestor animalute oropsite si acuzate ca au imbolnavit generatii intregi de oameni de-a lungul secolelor. In consecinta, minoritatile (daca se poate vorbi in acesti termeni, dat fiind faptul ca unde vezi un sobolan mai traiesc alti 15 – spune stiinta) sunt revalorizate, iar onoarea sobolanilor salvata printr-un singur element, Remy, care din mizeria provinciei franceze, unde se alimenteaza nediferentiat din gunoaie, viseaza sa ajunga maestru bucatar la Paris. "Ratatouille" e, intr-adevar, una dintre cele mai bune productii Pixar. Are poveste, are personaje, umor, actiune si un Paris de toamna – cu umbre si soare la apus – care te face sa vrei sa iti iei bilet de avion. Cica Brad Bird si echipa lui s-au documentat la fata locului, chircindu-se ziua in canale si degustand seara delicatese prin restaurante. Cert este ca Parisul e un personaj aparte in film, un amestec de mirosuri si de tonuri de culoare. Dar poate cel mai mare atu al filmului sunt personajele Remy si Anton Ego. Primul e sobolanul al carui simt olfactiv nu e egalat decat de arta de a combina ingredientele, iar al doilea este cel mai dur critic de restaurant din Paris, un fel de monstru frate cu Frankenstein, al carui birou are forma unui sicriu, dar care va fi definitiv rapus si sedus de talentul si natura inedita a bucatarului-sobolan. "Ratatouille" e un film pentru care eticheta de "pentru toate varstele" suna adevarat. De aceea el intra pe ecranele noastre si in versiune subtitrata, si in versiune dublata in romana, spre usurarea parintilor.
Banderas "stie cu regia"
A doua premiera a saptamanii este al doilea film realizat, ca regizor, de Antonio Banderas (dupa "Crazy in Alabama", 1999). O sa vedeti, Antonio Banderas nu "le are" numai cu parfumurile, ci si cu regia de film. "Ploaie de vara" (tradus dupa varianta engleza a titlului, "Summer Rain", nu dupa cea originala, "El Camino de los ingleses") este un film surprinzator de bine legat, in care actiunea (filmul e o ecranizare, dar totusi) pleaca dintr-un loc si ajunge logic si argumentat in alt loc, in care actorii sunt foarte bine condusi, iar optiunile regizorale – de bun simt si in marea lor majoritate de buna calitate. Sunt, totusi, lucruri care scartaie, de exemplu preferinta pentru versurile in rima alba spuse din off de comentatorul-martor al actiunii, care sunt prea poetizante si prea putin poetice sau inteligente, sau muzica (semanand dubios de bine cu cea compusa de Gustavo Santaolalla pentru "Diarios de motocicleta") ce se prelungeste din generic peste 20 de minute de film si revine, nepotrivit, de prea multe ori. Ar fi fost poate de preferat sa nu ni se scoata secventa-cheie atata in evidenta – ploaia de vara si eroii bucurandu-se de ea –, mai ales ca si titlul o retine ca pe o marca, vaduvind-o de farmec.
Dar filmul, repet, este mai mult decat onorabil si cu mult peste productiile unor regizori cu acte in regula. Se simte din povestea grupului de prieteni a caror viata se schimba intr-o singura vara din anii ‘70 un soi de regret pentru ploile de vara ale tineretii, combinat cu intelepciunea capatata din experienta ca ploile de vara trec repede, iar viata se construieste dupa harti meteo mai complicate si mai ample.
