Principalul castigator al luptei cu rationalizarea salariilor publice este, indiscutabil, clasa magistratilor. Emanciparea lor recenta de sub puterea executiva a rascolit adanc resentimentul popular. Curg editoriale furibunde contra judecatorilor care si-au dat singuri sporuri si au dat din umeri la adresa medicilor, pe temeiul ca acestia, mai putin egoisti, nu vor refuza oricum sa opereze maine un judecator care castiga intr-o saptamana mai mult decat ei intr-o luna. Resentimentul e datorat si purtatorilor de cuvant care au defilat pe la televiziuni ce par puse pe cautat clone ale Elenei Ceausescu, cand exista in Romania atatea judecatoare mai tinere, care arata a ceea ce sunt, stralucite femei profesionale, nu ca mama vitrega a Albei-ca-Zapada, dar nu le invita nimeni. Dar nu mai conteaza ce spun editorialistii si televiziunile, asistam la generalizarea unei ranchiune de masa temeinice fata de magistrati in general, nu fata de doamnele Pivniceru sau Barbulescu.
E exasperant si pentru judecatori sa aiba de judecat pe legi proaste si contradictorii, ajutati de un personal proportional cel mai mic din Europa, pe deasupra si semialfabetizat. Pot intelege perfect exasperarea magistratilor ca atatea randuri de ministri au reusit sa faca sa evolueze destul de putin problemele de organizare judiciara, dar nu vad cum rezolva ei problema adaugandu-si la salarii banii din care se trimiteau citatii sau din care ar fi putut angaja un al doilea grefier. Cat priveste atitudinea lor fata de restul categoriilor profesionale, asta e de-a dreptul de speriat. O societate in care fiecare cauta sa se dezvolte doar pe seama altora, fara un dram de solidaritate sociala, este o societate primitiva. Legea salarizarii unice trebuia sa rupa echilibrul creat de douazeci de ani de aplicare a principiului "cine e mai tare are". In loc de asta, a devenit o forma mai concentrata in timp a aceleiasi lupte musculare.
Vorba e: ce facem? Ca de ani de zile, de cand am observat ca am trecut de la stadiul de magistrati sub controlul puterii politice la cel de magistrati fara control, mesajul a fost transmis si receptionat peste tot, pus in rapoarte ale Bancii Mondiale sau ale Comisiei Europene. Dar daca suntem toti de acord cu diagnosticul, rezolvarea nu e asa de simpla. Monica Macovei a incercat lustratia justitiei. Chiar presupunand ca a fi corupt presupune sa fi fost neaparat securist sau comunist (o prezumtie hazardata), incercarea a esuat din cauza revolutiei neterminate (sau lipsei de reforma, cum vreti sa-i spuneti) din alte sectoare ale statului, mai ales CNSAS sau serviciile secrete. Timp sa fie filtrat intreg aparatul judiciar a fost. Daca nu s-a facut sub Macovei, nu e nici un temei sa credem ca se va face de acum incolo, cand CNSAS trimite verdictele direct in justitie.
Solutia cu lustratia fiind deci moarta, lasati-ma sa trec in revista celelalte solutii la problema cum sa oferi judecatorului anului 2009 din Romania un stimulent sa urmareasca o performanta mai buna in actul de justitie mai degraba decat sa isi urmareasca maximizarea profitului propriu – o atitudine la ora asta logica, dat fiind ca nu exista nici un control, deci nici un cost de platit, ci doar un potential castig. Exista trei solutii, pe care o sa le discut pe rand: solutia conservatoare, adica perfectionarea sistemului actual, care in fond nu exista decat din 2004, cand CSM a capatat prima data aceste puteri, deci in timp ar putea functiona; solutia radicala, adica o reforma constitutionala care ar controla si epura clasa judecatoreasca, asa cum s-a facut in Germania de Est, unde vesticii au dat afara pe mai toata lumea si i-au inlocuit cu judecatori din Vest; solutia democratica, in care controlul nu revine propriei caste, ca acum, nici factorului politic, ca in solutia radicala, ci consumatorului actului de justitie – votantul. Sa le iau pe rand.
In solutia conservatoare, sa presupunem ca, in loc sa ne luptam atata cu CSM, ne concentram ca alegerile din anul 2011 sa produca un CSM mai reprezentativ pentru clasa judecatoreasca, formata azi, in majoritate, din femei tinere. Acesta nu are cum sa nu evolueze – lent, se poate, dar pot argumenta istoric ca mai toate tarile care au azi o magistratura de calitate au trecut printr-un stadiu intermediar, cand aceasta a fost independenta, dar nu onesta si profesionala. Contraargumentul este ca sunt la fel de multe tari care nu au evoluat ca si cele care au evoluat. America Latina a fost umpluta de CSM-uri pe criteriul ca in istoria europeana asta a mers pana la urma, dar inca nu a ajuns la "urma", desi s-au apucat inaintea noastra.
Solutia radicala este inrudita cu lustratia, dar nu mai are asa de multa legatura cu trecutul comunist. Conform acestei solutii, judecatorii sunt toti evaluati, iar cei care nu corespund – eliminati. Inamovibilitatea este temporar suspendata si acordata din nou doar celor care trec testul. Problema mea cu solutia asta, dincolo de faptul ca presupune modificari constitutionale ce necesita doua treimi sprijin in Parlament, este ca nu e clar cine va face evaluarea in mod impartial, cum putem suspenda inamovibilitatea (parca vad ca dna Pivniceru ne da in judecata la Strasbourg si castiga), cum facem sa inlocuim judecatorii dati afara cand deja avem un mare deficit si, desi tara e plina de juristi, nu reusim sa producem decat cativa pe an. Daca stimulentele raman ca azi, pe oricine am selecta tot se va corupe ulterior, iar daca reincredintam controlul Ministerului Justitiei, ca pe vremea dnei Stanoiu, e iarasi prost, de ce sa aiba control asupra judecatorilor alde Chiuariu? Se deschide partia interventiei politice, si larg.
Solutia democratica difera fundamental de modelul european, care de altfel nu e unitar, ambele tipuri de control (al Executivului sau al profesiunii) putand fi gasite in diverse sisteme europene. Ideea mea este sa introducem controlul votantilor, punand nu la votul profesiunii, ci la votul general, anumite pozitii manageriale (sefi de tribunal, curti de apel, procurori-sefi etc.). Acestia ar candida cu un program si ar fi obligati sa se gandeasca la realegere si sa isi faca un bilant. Cu alte cuvinte, pentru prima oara ar trebui sa se gandeasca si la public si ar capata un stimulent sa performeze institutiile lor mai bine. Evident, si asta ar necesita o schimbare constitutionala, dar poate una mai putin controversata. In orice caz, o a treia instanta de control nu exista pe lume (propunerea mea e inspirata din sistemul american, care a avut mari probleme de coruptie la un anumit moment istoric, din care s-a dezvoltat acest model in mod organic). Cu alte cuvinte, alegem cam intre astea trei.
In orice caz, trebuie sa reflectam la o solutie, ca injuraturile si lamentarile nu ne avanseaza. Daca stai sa-i auzi pe unii, e sfarsitul democratiei ca majoritatea parlamentara alege sa fie majoritara si trece niste legi agreate cu FMI, plus Educatia negociata cu toata lumea. Daca ii auzi pe altii, problema societatii romanesti e ca presa il rade pe Basescu, desi inaintea lui nici Iliescu, nici Constantinescu nu s-au bucurat de alt tratament (si, ca si la ei, a fost si propaganda, dar si critica intemeiata la fiecare, nu poti suspenda actul critic pentru ca exista si propaganda). Cerneala care curge pe temele astea e ca a sepiei, obscurifica problemele in loc sa le clarifice. Hai sa ne concentram pe lucruri mai serioase, pe probleme pe care oricine castiga alegerile le va avea de rezolvat, pentru ca sunt probleme fundamentale ale modernizarii noastre neterminate.
