Dl preşedinte Traian Băsescu se războieşte cu presa de câte ori îi vine bine. Şi îi vine bine foarte des în ultimul timp. Domnia sa pare a nu înţelege la ce e bună toată hărţuiala asta, pe care presa o exercită asupra politicienilor.
Dna Elena Udrea mai lansează un aşa-zis brand de ţară, în realitate, o fumigenă care s-o propulseze în ochii publicului românesc, în vederea unor eventuale candidaturi. Pe bani de la buget sau europeni, care tot de la buget sunt, căci noi plătim şi pentru bugetul european. Nu s-a stins încă bine ecoul negativ al precedentului aşa-zis brand de ţară, ăla cu Romania land of choice, care încă mai atârnă pe diferite pancarte uitate, şi d-sa simte iar nevoia să arunce nişte bani pe fereastra închisă. Că de deschidere spre turism nici nu poate fi vorba într-o ţară a lui furi şi fugi. Noroc că, de data asta, contractul cu firma străină n-a fost încă onorat. Ăia au dat un fel de frunză de bananier, lovită puţin de grindină, dar dublul minister al dnei Udrea n-a dat banii. Slavă Domnului că nu i-a dat! Altfel, lucrurile puteau să evolueze spre un nou caz Ridzi, cu o plată de mii de ori supradimensionată faţă de valoarea reală a produsulului livrat în schimb. Numai că, ce să vezi, presa i-a semnalat dnei ministru plagiatul, care, zice acum, prinsă cu mâţa-n sac, firma spaniolă, e o simplă întâmplare.
A dracului presa asta! Dacă nu era ea, dna Udrea plătea ca primarul. (Sau primarul nu plăteşte tot aşa?) Şi, culmea, chiar ăia despre care dl Băsescu spune mereu că sunt rău-intenţionaţi au ferit-o de data asta pe favorita domniei sale (că altfel nu se explică prezenţa dumneaei într-un asemenea post, după asemenea performanţe) să cadă în păcatul colegei Ridzi. Nu ştiu de unde le-o fi venind obsesia asta cu brandul de ţară miniştrilor noştri. De turism sau de alte alea. Poate că, naivi, văzând performanţele altora, îşi închipuie că aşa se porneşte. Nu, dragii mei, nu se porneşte aşa, o ştiu şi curcile, alea care vă râd. Se porneşte de la nişte drumuri foarte bune, eventual, chiar autostrăzi, de la servicii impecabile, de la cinste şi corectitudine în toate, confort etc. Şi abia pe urmă vine brandul, după ce lumea turistică se convinge că merită să vii în România, fie prin grădinile verzi ale Carpaţilor (!?), fie la mânăstiri, fie pe litoral, fie în Delta Dunării. După aia, poţi comanda şi un desen, de preferat reprezentând ceva care există în ţara noastră, sunt atâtea facultăţi de design prin ţară, sunt atâţia tineri sau bătrâni talentaţi, că aţi putea alege din o sută de mii, cu preţuri mult mai mici. Ca să nu mai spun că v-aţi putea adresa direct unui Mihai Stănescu şi v-ar face ceva care să prindă şi la alţii, în afară de aplaudacii chinezi tocmiţi pentru festivitatea de la Shanghai, bunăoară.
Dar după ce afirmă cât de original e desenul comandat pe sume mari specialiştilor spanioli, dna ministru, cea cu preşedintele Norvegiei şi Norvegia ţară UE de acum câţiva ani, se apucă să facă teorii despre tradiţiile chinezeşti şi compatibilitatea lor cu cele româneşti. S-o fi referit la Li-Tai-Pe, s-o fi referit la Lao Tzî? S-o fi referit la Confucius sau la budism? Aici am fost lăsaţi asupra curiozităţii noastre. Ca şi dumneaei, poate, nici noi nu vom şti niciodată la ce s-a referit dna dublu ministru. Deşi unele indicii asupra backgroundului afirmaţiei d-sale ar exista. Ele se găsesc, poate, în deghizarea caraghioasă a unui biet figurant chinez în Ştefan cel Mare. De ce nu în Traian şi Decebal? Ar fi fost mai sexy! Ca să nu mai spun despre cosiţele de Ilene Cosânzene ale altor câteva figurante băştinaşe, stinghere la tot circul, amintind de cele preferate de proaspăt dezgropatul Nicolae Ceauşescu. Pentru că, nu-i aşa, spiritele mari se ating, chiar dacă unele sunt numai temporar readuse la suprafaţa pământului, iar altele, în plină ofensivă a vieţii de partid şi de stat.
Naivii care-şi închipuie că istoria nu se repetă or fi crezut, pe 22 decembrie 1989, că n-or să mai vadă niciodată penibilele spectacole de perfect prost gust care se dădeau periodic în cinstea dictatorului, unde acesta şi nevastă-sa erau salutaţi de domnitorii de altădată ai Ţărilor Române, fireşte, numai de cei glorioşi, şi recunoscuţi de către aceia ca demni urmaşi. Acuma, întrebarea mea este: dna Udrea a cui urmaşă e, că n-o fi chiar a lui Ştefan cel Mare, fie el şi cu mutră de chinez?! A, îmi amintesc, ne-a şi spus, cred, o dată, că ei toţi sunt urmaşii lui Traian Băsescu. Prenumele e chiar potrivit. Dar, să ştiţi, pentru scopul nemărturisit al circului de la Shanghai, nu era nevoie să se facă atâtea cheltuieli; în toiul crizei, se putea încropi ceva şi pe la Bucureşti, la Suceava sau Iaşi, eventual, cu angajarea unor membri ai numeroaselor China-towns răsărite prin marile noastre oraşe. Asta, dacă dna Udrea ţinea să aibă un Ştefan cel Mare chinez, probabil în perspectiva globalizării, că tot era domnia sa să devină, acum câţiva ani, ministru al Integrării Europene. Ei bine, n-a reuşit atunci, cu veselele sale răspunsuri, s-a răzbunat acum şi face de zor integrare mondială. Finalmente, trebuie totuşi să-i dau dreptate dlui Băsescu: da, rea mai e şi presa asta! După ce îi semnalează dnei Udrea o cheltuială de care ar fi trebuit să o ferească măcar consilierii, dacă nu adjuncţii d-sale, nu se mulţumeşte şi o mai arată şi la lecţia de istorie globală. Ca să nu rămână nici un dubiu, spectacolul „istoric” de la Shanghai a fost unul de prost gust, aşa cum sunt mai toate apariţiile dnei ministru, inclusiv cadoul neruşinat al pantofilor roşii cu toc înalt către bietele femei sinistrate din nu ştiu ce sat. Cum e însăşi ideea că un asemenea personaj feminin poate ţine locul unui dublu ministru pe vreme de criză. Dar cum ceilalţi ţin locul de guvernanţi…. 
