Efortul si speranta legate de aderare s-au evaporat. Odata obiectivul atins, detractorii s-au simtit liberi. Caci deja Europa are multi barfitori in Romania. Nationalisti sau atlantisti, acestia refuza romanilor dreptul la bucuria retinuta a misiunii indeplinite. Dupa sase decenii de asteptare si sapte ani de poticneli, Romania are o clipa de reverie. O atitudine morocanoasa, o ostilitate vibranta au escaladat tensiunea care mocnea. Temerile induse de alarmistii de serviciu au luat locul abordarilor cumpatate. Buna chibzuinta nu mai este o calitate apreciata de cei pentru care smecheria a devenit sinonimul inteligentei. Ura de sine, in varianta romaneasca, a atins paroxismul: nimic din ce e romanesc nu este bun, deci nici aderarea nu are cum sa fie buna cata vreme a putut fi realizata de un astfel de popor.
Ce sa mai vorbim atunci despre francofonie, privita ca o corvoada nationala impusa pentru ca sangerosii dictatori africani sa se zbenguie pe strazile restrictionate ale Bucurestiului? In acest caz, pozitia subalterna si complexul de natiune mica se transforma, printr-un puseu de superioritate, in invectiva. Si astfel, resentimentele antieuropene si antifranceze au fost la ordinea zilei. Scapati de incorsetarile politicii corecte, multi au profitat de libertatea de a exprima pentru a-si exterioriza rasismele multa vreme refulate. Nici Sommet-ul, nici raportul Comisiei Europene nu au fost prea bine primite. Vechea francofilie si eterna francofonie romaneasca au lasat loc francofobiei, o subspecie a antieuropenismului dambovitean. In tara manelelor nu prea mai e loc pentru sansonete, dar sa nu ne facem iluzii, nici pentru prea multa muzica country. In aceasta atmosfera, birocratii europeni si „canibalii” africani au fost demascati cu vivacitate. Sa mai existe oare vreun Consiliu National de Combatere a Discriminarii? Probabil membrii sai si-au luat micul concediu cu ocazia Zilelor francofoniei.
O istorie ocultata e precum ereditatea refuzata: tot se manifesta. Nu ne putem sustrage faptelor. Daca de trei secole ne straduim sa ne recuperam romanitatea si sa (re)devenim europeni, iar calea franceza ne-a fost cea mai la indemana, nu vom putea sa o renegam fara sa ne refuzam propria identitate. Nu doar cultura elitelor, ci modul de viata al tuturor a fost astfel modelat. Disputa relativ recenta dintre fast-food si bistro e cu atat mai falsa cu cat nici unul, nici altul nu au putut inlocui carciuma. Lumea diversa, de aici sau de dincolo, nu poate fi redusa in functie de proiectiile procustiene ale unora sau altora. Europa sau America nu pot fi privite unilateral: nu sunt doar doua modele, ci doua lumi corelative – nu ar putea exista una fara alta.
Incet, Romania a ajuns la o cumpana. Ca un mestesugar meticulos si-a realizat obiectivul. Iar marfa, odata produsa, trebuie vanduta. Primii cumparatori ai noii Romanii trebuie sa fim chiar noi. Sa ne obisnuim cu noua noastra postura. Caci nu conteaza ca spui la fte continue sau show must go on, ci cum faci ca lucrurile sa mearga bine. Si, chiar daca unii nu pot sa accepte, am reusit.
