La Copaci, pizza se mananca cu bere

Tot bucuresteanul microbist trebuie sa stie aceasta terasa din vedere, macar: e una dintre terasele de langa Stadionul "Lia Manoliu", chiar la intrarea in parc, care, dupa ora 18.00, se umple de voci ca un stup de zumzait. Cat despre mine, stiu terasa asta de acum cativa ani, cand m-am mutat in Capitala. Pe atunci era la stadiul de puiandru – toata lumea din zona o stia drept "La Copaci", dar porecla nu fusese adoptata ca nume oficial inca (nu mai stiu care era numele real), nu avea pavaj, plasme iar meniul de restaurant se reducea parca la pizza (nu sunt sigur, posibil sa mai fi fost si chestii gen salate). In weekenduri sau zilele cu meciuri se umplea de lume, care, asa cum se intampla in cartier, pe la 12.00 se ducea sa se culce, iar terasa se golea brusc. Pe scurt, era un fel de terasa unde te duceai sa bei o bere destul de ieftina sau sa mananci o pizza buna si de unde, daca erai cu o gasca de insomniaci, era foarte frustrant ca trebuia sa te cari la 12.00 noaptea. Intre timp, a aparut o oribila firma de plastic imaginand o arcada rosie de forma unei porti, iar meniul s-a diversificat cu aripioarele de pui (10,5 lei), gratarul din piept de pasare (15 lei), paste (12-19 lei), dar lumea tot pe pizza si bere se axeaza. Berea are preturi "romanesti", dar nu cele mai bune pentru o terasa de cartier (de la 5 lei in sus); insa, pe de alta parte, zona Diham s-a cam spart, de cand o stiu, in preturi exagerat de mari pentru cat de urata e. Pizza are preturi mai bune ca in trecut, cand era sensibil mai scumpa decat cea cu "livrarea la domiciliu": a ajuns sa se invarta intre un minimum istoric de 15,5 lei si un maximum de 22 lei, cu o medie de 18 lei; preturi de delivery, am zis. Toppingul e destul de consistent, "uns", si nu "uscat", iar aluatul, cand nu se aglomereaza prea tare locul si baietii incep sa mai dea rateuri, foarte crocant, ca de grisine. Servirea e OK in continuare – de fapt, depinde mult de cum te intelegi cu baietii si cum te-au luat la ochi. Bogdan, colegul meu de apartament, se intelegea foarte bine cu ei: era "mult", cum se zice in Ardeal, si vorbea sonor, raspicat, tare. Pe mine chelnerii ma cam persecutau, nu prea le placeau timizii. Dupa ce am sarit cu bacsisul, au inceput sa ma recunoasca. Acum, la trei ani de cand nu am mai trecut pe La Copaci, am fost fericit sa descopar ca unul dintre baieti ma recunoaste.