După ce, anul trecut în octombrie, ministrul Muncii declara că majorarea la 200 de lei a alocaţiei pentru copii este “ruptă de realitate”, doamna Câmpeanu a anunţat recent ideea de a modifica legislaţia în sensul unei direcţionări “mai ţintite” a banilor plătiţi de stat pentru copii. Cu alte cuvinte, familiile înstărite să nu primească decât o alocaţie minimă, urmând ca restul familiilor să primească bani pentru copii în alte forme, cum ar fi voucherele pentru rechizite. De aici proteste ale Federaţiei Asociaţiilor de Părinţi, care (conform B1TV) a înţeles că pentru o parte din familii nu se vor mai plăti deloc alocaţii. De precizat că asta e deocamdată imposibil, atât timp cât articolul 49(2) al Constituţiei statuează universalitatea dreptului la alocaţie.
Întâi, trebuie spus că nivelul alocaţiei de care beneficiază acum copiii de peste doi ani, de 42 de lei, nu poate acoperi decât o parte infimă din cheltuielile de întreţinere a copilului. Ea a rămas “îngheţată” la această valoare din anul 2008. E mai mult un fel de a ne face că susţinem familiile cu copii.
Pe de altă parte, e drept că propunerea legislativă de majorare la 200 lei a alocaţiei este populistă, nu se bazează pe nici un fel de justificare (de ce 200 şi nu 250, sau 150?) sau evaluare de impact. Nu e tocmai corectă nici aserţiunea conform căreia nu există resurse bugetare pentru majorarea alocaţiei. În 1993, atunci când s-a instituit actuala formă de alocaţie, renunţându-se la deducerea de impozit acordată persoanei care avea în întreţinere copilul, de ea beneficiau cam 6,5 milioane de copii, iar acum sunt doar 3,8. Cu alte cuvinte, cu acelaşi buget s-ar putea plăti o alocaţie majorată, având în vedere reducerea numărului beneficiarilor.
Din cei 3,8 milioane de copii, probabil că sub 5% fac parte din familiile “înstărite”, dacă avem în vedere regula după care fertilitatea scade pe măsura creşterii nivelului de trai – adică familiile bogate au puţini copii. Din cauza asta, economia care s-ar obţine dacă nu s-ar mai plăti câtorva zeci de mii de copii cei 42 de lei ar fi neglijabilă. Ce-i drept, nu cred că reprezentantul unei familii înstărite ar protesta prea tare că nu mai primeşte mărunţişul respectiv. Deci, toată discuţia despre luatul alocaţiei de la bogaţi ca să se dea la săraci e doar încă un discurs populist.
În al doilea rând, trebuie ţinut cont de faptul că majoritatea familiilor sărace cu copii beneficiază de ajutoarele cuvenite în baza Legii privind venitul minim garantat (416/2011). Asta înseamnă că dacă veniturile familiei, care includ alocaţia pentru copii, sunt inferioare unui anumit plafon (255 lei pentru două persoane, 357 lei pentru trei persoane, 442 lei pentru patru persoane etc.), diferenţa este acoperită de către stat sub forma unui ajutor lunar. Deci, dacă mărim alocaţia cu o anumită sumă, cu exact aceeaşi sumă se va diminua valoarea ajutorului lunar. Majorarea alocaţiei nu ar aduce nici un beneficiu familiilor care trăiesc sub limita nivelului de sărăcie.
Dacă ţinem cont de aceste considerente, rezultă că protecţia socială a copilului nu poate fi asigurată decât în mică măsură prin alocaţiile pentru copii, indiferent cât le-am majora sau redistribui. E normal să fie aşa: copilul trăieşte în familie; ca să-l protejezi pe el trebuie să-i protejezi familia. Pentru asta, e nevoie de o strategie mai complexă a protecţiei sociale, care să aibă în centru familia, şi nu persoana.
Dar alocaţia pentru copii nu trebuie privită doar ca un mijloc de realizare a politicii de protecţie socială, ci şi ca unul de realizare a politicii demografice. În ţara noastră, o asemenea politică lipseşte cu desăvârşire. Principalul motiv al absenţei este acela că rezultatele unei strategii se văd de obicei după zeci de ani, iar politicienii sunt aleşi pentru mandate mult mai scurte. Am scris în repetate rânduri despre gravitatea consecinţelor pe care le are declinul demografic asupra viitorului apropiat, nu reiau.
Din perspectiva obiectivelor de politică demografică, creşterea mai accentuată a prestaţiilor sociale pentru familiile nevoiaşe ar duce la stimularea natalităţii în zonele sărace ale societăţii (unde ea e oricum mulţumitoare). Altfel spus, s-ar înmulţi familiile pentru care alocaţia pentru copii e sursa principală de trai. Stimularea natalităţii în rândul claselor mijlocii şi superioare (unde e deficitară) se realizează mai degrabă prin inteligente deduceri fiscale – cel puţin aşa s-a demonstrat în state care au reuşit să stopeze declinul demografic, precum Franţa.
În concluzie, mi-aş dori ca, înaintea discuţiilor nervoase şi a proiectelor propagandistice despre alocaţii, să asist la una articulată despre strategiile de protecţie socială şi stimulare a natalităţii.
Mircea Kivu este sociolog
