Am văzut că şi anul ăsta s-au îngrămădit nişte babe să pună lumânări la mormântul lui Ceauşescu. Foarte frumos din partea lor. Ceauşescu a fost un om de omenie, care dărâma biserici-monument ca să facă blocuri-ghetou în loc. Deci e un gest creştinesc să-i arzi o lumânare de parafină la cruce.
În fine, ceea ce vreau să vă dezvălui este că l-am cunoscut pe Ceauşescu.
Prima dată eram în clasa a patra şi stăteam în banca a doua, rândul de la uşă. El stătea sus, deasupra catedrei. Deşi mă cam obişnuisem cu el, tot mi se părea ciudat că se uită dintr-o parte la mine, arătându-mi doar o ureche. Aşa că într-o pauză eu şi un coleg am tras catedra mai aproape de perete, am pus un scaun pe ea şi ne-am urcat să upgradăm tabloul: cu o cariocă am desenat urechea lipsă, apoi sub amândouă am lipit două bile din plastilină, ca doi cercei.
A venit profesorul de matematică, unul căruia noi îi spuneam Benone, pentru că încerca în zadar să-şi ascundă chelia cu o perucă made in România, probabil făcută de cei de la Cooperativa Orbilor, care se ocupau şi de bidinele. Ideea e că Benone ăsta o fi fost el om bun de fel, dar la şcoală era al dracului de rău, ne bătea până obosea el, nu până cedam noi.
Că aşa era la şcoală în comunism, onorate babe credincioase: educaţia se făcea nu doar cu manualul, ci şi cu palma, rigla de matematică sau, după caz, coada măturii.
Benone se pregătea să scoată dintr-un sertar fioroasele lui figuri geometrice făcute din sârmă de umeraş, meşterite de el însuşi ca să ne înveţe geometrie. Pe vremea aia, aproape ca şi-acum, statul n-avea bani de obiecte didactice, dragi babe, deci punea elevii ba să deseneze o hartă cu Europa, ba să facă un insectar cu gângănii de câmp… Benone, mai îndemânatic, ne-a scutit pe noi de efortul de a desena cuburi cu colţuri rotunde, le-a făcut el, că chiar îi ieşeau drepte.
Cum spuneam, Benone ăsta, pe lângă faptul că era foarte chel, mai era şi foarte rău la şcoală. S-a apucat de oră, dar a fost întrerupt de chicotele unor tocilare din primele bănci, care nu puteau concepe, dracului, că musiu Ceauşescu avea cercei mai frumoşi ca ele (pe vremea aia, onorabile babe, să fii fată şi să te îngrijeşti era lucru cu desăvârşire interzis. Avea grijă Ceauşeasca să nu fie nicio femeie mai frumoasă decât ea în toată împărăţia).
Benone s-a uitat la tocilare apoi, pe urma privirilor acestora, s-a uitat la Ceauşescu. Am crezut că-i sare peruca de pe cap de sperietură, nu alta. Mai mult ca să respecte paşii interogatoriului ne-a întrebat cine a făcut mizeria, în timp ce el ştergea de urgenţă graffitiul cremenal. Apoi s-a dus în colţ, a luat rigla aia lungă de-un metru jumate, cu care ne bătea de la catedră, şi a început să ne snopească. Când mâna stânga, când mâna dreapta, ca roşeaţa din ele să fie de aceeaşi intensitate. În cinci minute aveam două semafoare agăţate de umăr, şi amândouă clipeau intermitent pe roşu. Două zile, acasă, am mâncat singur, ca ai mei să nu vadă că am palme ca fundul de babuin.
A doua oară l-am întâlnit pe Ceauşescu prin clasa a opta. El venea la Giurgiu să se vadă la un suc cu Jivkov. Cică în încercarea de a demonstra că între ofilirea trandafirilor de pe malul bulgăresc şi combinatul chimic de pe malul românesc nu era nicio legătură, în ciuda fumului des de clor care lega cele două locuri.
Pe vremea aia, dragi babe, vizitele inopinante se anunţau cu mult timp înainte. Cu o săptămână în avans fusesem anunţaţi să ne curăţăm şi călcăm uniformele de PTAP (pentru cine nu ştie, Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, un fel de falangă militară, care avea să zădărnicească invazia sovietică cu un frumos arsenal de praştii). Apoi, într-o zi, ni s-a spus: “Vine. Mâine la ora 8 să fiţi la intrarea în oraş”. Mâine la ora 8 era aşa frig de nu ieşea din câinele din cuşcă, darămite elevul din şcoală, şi totuşi noi ne-am aliniat de-o parte şi de alta a şoselei. Eu eram pe dreapta. După o oră eram pe stânga, pentru că întârzia Ceauşescu şi eu aveam de vorbit cu un amic. Peste o altă oră eram iar pe dreapta. Ceauşescu a venit peste vreo patru ore, pe mijloc. În mare viteză, fiindcă se grăbea. Era lapoviţă, eu fusesem poziţionat, datorită faptului că eram înalt, ceva mai în spate, aşa că nu prea l-am văzut bine. În tot cazul, ştiu sigur că a fost şi el într-una dintre maşini. Fiindcă s-a făcut tăcere, o tăcere înspăimântată, nimeni n-a mai zis nimic şi n-a mişcat chiar şi după ce el a trecut.
După aia nu l-am mai văzut, că a murit. Aşa că aprindeţi-i în linişte lumânări, dragi babe.
