Alegerile anului 2004 au fost castigate de Alianta D.A. si de catre Traian Basescu, in buna masura, nu din pricini estetice (de "charisma"), nici din credulitate, ci fiindca romanii se cam saturasera de disciplina monolitica a PSD-ului, care deversa in camarile tot mai bogate ale baronilor. O parte consistenta a populatiei se cam saturase si de figura ofilita a "Bunicutei" – pe ridurile careia se mai pot citi inca datele mineriadelor si gratieri complice ale unor infractori de relevanta nationala (balba cu Miron Cozma de la sfarsitul mandatului) –, ca si de premierul cu fumuri de imperator, Adrian Nastase. Oricat s-ar certa si acoperi cu ocari presedintele si premierul si chiar daca Alianta D.A. s-a spart de-a binelea, nici Basescu, nici Tariceanu nu au fost, nu sunt si, probabil, nu vor fi atat de inconstienti incat sa uite vreo clipa ca pornirea anti-PSD a votantilor lor nu se referea la partidul insusi ori la persoanele care il animau, cat la practicile acestora. Coruptia, bunul plac, cinismul demagogic si pumnul in gura presei sunt semne deplorabile de abatere de la asteptarile democrate, indiferent cine le-ar practica. Iar nemultumirii omului de jos, din tara, i se adauga si cea a observatorilor UE, care nu au nevoie in clubul comunitar european de parteneri neviabili sub raport politic si nu sunt dispusi sa abdice de la codul de valori in care Occidentul crede.
Iata de ce, oricat s-ar mai prelungi balacareala dintre palate, unul dintre principalele scopuri ale coabitarii basesciano-tariceniene trebuie atins: asanarea vietii publice. De aici ravna prezidentiala de a dezvalui itele mai greu vizibile ale fratiei de dimensiuni antice, à la Castor si Pollux, dintre automobilistica si petrol, dintre Calin si Dinu, dintre Tariceanu si Patriciu. si tot de aici, eforturile tenace ale Monicai Macovei si ale presedintelui de a debloca dosarele "marilor pesti de prada" si de a le trimite in justitie. Lucrurile inainteaza teribil de anevoios, inclestarea e dura, dar, totusi, nu se sta pe loc. Cand un singur mare politician se vede tarat la Parchet, pe sira spinarii tuturor celorlalti, indiferent de culoarea politica, trece un frison greu de reprimat. E frica; spaima ca, ia te uita, maine si eu as putea pati ceva similar, nemaiputandu-ma bucura de averile agonisite, de privilegiile de care beneficiez, de relatiile mele unice cu oamenii importanti ai tarii si, uneori, ai lumii.
Zilele din urma au adus pe tapet conflictul dintre Traian si Calin pentru numirea unui nou titular la Justitie, iar apoi pe cel dintre acelasi chirias de la Cotroceni si interimarul Melescanu, logodit momentan cu femeia cu ochii legati si balanta in mana. Totul provenind din dorinta – inteligenta – a Basescului de a duce la indeplinire, fie si in parte, promisiunile electorale de improspatare a scenei politice romanesti prin renuntarea la actorii compromisi. Opt fosti si actuali ministri sunt in primul esalon al trimiterii potentiale in judecata, cu conditia ca diversele obstacole legale sa fie inlaturate. Vede azi oricine cat de multe pieptene fermecate arunca astazi Baba Cloanta in calea lui Fat-Frumos (haha!), transformandu-le in munti prapastiosi. In principiu, nici nu e rau ca se intampla asa, intr-o democratie, pentru ca oricine sa fie cat mai putin expus crizelor de orgoliu ale vreunui potentat si sa aiba frane asiguratoare in calea abuzurilor. Cu toate acestea, evenimentul este pe cale de a se produce.
Formula este noua, orice s-ar crede, in istoria noastra. Domnii de odinioara nu se prea impiedicau in detalii, orice ospat de la curte fiind o excelenta ocazie pentru a-si scurta de cap dregatorii, cu dreptate sau fara de dreptate. stefan, Sfantul de astazi si cel mai mare roman, era, cum se stie, "grabnic varsatoriu de sange nevinovat", iar nepotul lui, stefanita, l-a executat la majorat chiar pe cel care ii fusese sprijin pana atunci, pe hatmanul Arbore. Tepes nu i-a pedepsit exemplar, cu moarte si torturi, doar pe targovetii din Targoviste, care ii ingropasera fratele de viu, ori pe verii sai, pretendenti din descendenta unchiului sau Dan, ci, din motive de necunoastere exacta a numarului de domni de pe tronul tarii, si pe multi dintre boierii sfatului valah. Metoda a continuat si in secolele urmatoare, alternand cu inversul ei, uciderile silnice ale domnitorilor insisi, dar apogeul l-au adus tot vremurile mai recente. Legionarii au lichidat o serie de demnitari dupa ce, mai intai, i-au adus in detentie sau i-au smuls de pe la casele lor (precum in cazul lui N. Iorga), in timp ce comunistii lui Gheorghiu-Dej i-au azvarlit in inchisori letale, starpindu-i prin infometare si batai repetate, prin torturi fizice si psihice de nedescris.
Nicicand pana astazi, in Romania, democratia nu a stiut, deocamdata, sa dea exemplul unei justitii corecte, nici laxe, nici excesive, in favoarea celor guvernati, pedepsind abuzurile demnitarilor. Spectacolul – dezagreabil – la care asistam astazi este, de fapt, o prima tentativa de anvergura de a instaura legea prin limitarea si judecarea abuzurilor celor puternici, cu mijloace legale si constitutionale, in conditii democrate ce permit apararea acuzatilor. Sa vedem insa daca totusi legea e mai tare decat tertipurile sistemului si ale crocodilului politicianist.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
