Dacă ne uităm la recentele propuneri ale Ministerului Justiției, nu putem vorbi de o reformă, ci dimpotrivă, de o contrareformă. Abordând problema din punct de vedere istoric, putem afirma că până în 1947 România a avut unul dintre cele mai bune sisteme judiciare din Europa.
Ulterior, până în 1989, cunoaștem evenimentele pe care le poate le regretă unii dintre baronii sistemului (fie datorită experiențelor proprii, fie din cauza experiențelor, desigur pozitive, ale clanurilor din care fac parte). Nu s-au făcut eforturi reale de reformare a justiției până în 2004 cu excepția îmbunătățirii salarizării magistraților, înfăptuită de fostul ministru Valeriu Stoi-ca. În toate privințele și la toate nivelurile, s-a mărit vechimea necesară pentru a accede în anumite funcții. Criteriul vechimii devine astfel preponderent în fața competenței.
Ascendentul vechimii este caracteristic mai degrabă feudalismului sau unor struc-turi administrative imobile și osificate. La fel de nocivă este și eliminarea probei scrise la promovarea la ICCJ, ceea ce încurajează subiectivismul și luptele de culise. Dar poate ar fi util pentru început să vedem situația din alte state.
În Italia ministrul Justiției nu este membru al CSM. În Franța, ministrul Justiției este vicepreședintele CSM și prezidează toate reuniunile, cu excepția celor în care rolul prezidențial este exercitat de președintele Repu-blicii Franceze.
În Italia procurorii sunt total independenți față de ministrul Justiției. Toate deciziile privind procurorii de la recrutare până la pensionare sunt luate de CSM-ul italian. În Franța, procurorii sunt subordo-nați ierarhic ministrului Justiției, în ceea ce privește promovările, transferurile, atribuirea rolurilor, disciplina și așa mai departe. Secțiunea pentru procurori a CSM-ului francez are doar puteri consultative. Mai mult, Ministerul francez al Justiției are responsabilitatea de a emite directive. În Italia, dimpotrivă, astfel de chestiuni politice sunt, de facto, totalmente în mâinile procurorilor înșiși.
O altă problemă controversată în actualul pachet de legi este aceea a numirii șefilor DNA și DIICOT, ambele secții ale Parchetului General. Trebuie menționat faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în actuala configurație, este mai mult copia unui model sovietic. Până în 1947, parchetele românești erau organizate potrivit modelului francez.
În Franța, procurorii ge-nerali ai curților de apel raportează direct ministrului Justiției, cu excepția procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație. Rolul lor este mai degrabă de a asigura interpretarea unitară a legii.
O situație similară este și în Italia.
În Italia, șeful Parchetului Național Antimafia este numit de către CSM, la propunerea ministrului. CSM-ul italian îl poate refuza de câte ori dorește, nu ca la noi, o singură dată, similar promulgării legilor de către președinte.
Este normal să fie așa, de-oarece vorbim despre o republică parlamentară, unde președintele are un rol de-corativ.
În România, ca și în Franța, fiind republici semipre-zidențiale, este normal ca președintele să dispună de prerogative mai extinse față de republicile parlamenare (Germania, Ungaria, Bulgaria etc.).
Pe malurile Senei, Inspectorul General al Inspecției Judiciare este numit prin decret al președintelui Republicii, fără nici un aport al CSM.
În schimb, decretul pre-zidențial de numire a inspectorilor generali auxi-liari și a inspectorilor constă dintr-o simplă opinie a acestora din urmă.
Procesul de selecție este condus de CSM, iar procurorii trebuie să aibă o experiență minimă de 10 ani.
Tot conform proiectului, președintele poate refuza o singură dată numirea președintelui și vicepreșe-dinților ICCJ.
Se face o confuzie cu mecanismul promulgării legilor de către președinte.
În schimb, ministrul poate fi refuzat de CSM o singură dată atunci când numește șefii DNA și DIICOT.
Partea a doua din acest comentariu poate fi citită în ediția de mâine.
