Semnalul fusese dat în 2008, atunci când lista combinărilor de trei partide luate câte două fusese epuizată. Între principalele trei partide de pe scena politică fuseseră consumate toate alianţele posibile. Se făcuse demonstraţia că alianţele dintre partidele noastre nu au legătură cu afinităţile doctrinare, că forţele de atracţie-respingere dintre ele sunt egale. Partidele noastre se comportă ca nişte obiecte matematice abstracte, distribuindu-se în spaţiul politic exclusiv după legile hazardului – a se citi „interesele de moment ale liderilor”.
Pasul următor a însemnat mutarea personajelor între partide. Liberali care plecau pentru că partidul nu era destul de liberal s-au întâlnit cu social-democraţi pentru care partidul abandonase principiile social-democraţiei într-o construcţie ciudată, fără altă ideologie decât aceea de a fi la guvernare. Culmea e că acest partid, pe care nu l-a votat nimeni niciodată, a devenit partid parlamentar cu toate drepturile aferente. De curând, a mai apărut un fel de partid parlamentar, o dată cu înscrierea unui deputat în acesta.
Apropierea alegerilor locale a adus un nou val de transferuri, dintre cele mai neaşteptate. Interesant este că, de regulă, avem de-a face cu demnitari în funcţie, fie că e vorba despre primari (Vâlcov la Slatina, Piedone la sectorul 4 şi mulţi primari de comune) sau preşedinţi de consilii judeţene (Frunzăverde la Caraş-Severin, Pruteanu la Neamţ); în principiu, datorită sistemului de vot majoritar într-un tur, aceştia deţineau poziţii avantajoase şi nu ar fi trebuit să aibă mari emoţii pentru reînnoirea mandatului la scrutinul din iunie. Cel mai probabil, aceste mişcări de ultimă oră dintr-o tabără într-alta sunt rezultatul unor negocieri al căror obiect este ascuns publicului.
Ce rezultă atunci când priveşti această sarabandă a măştilor din punctul de vedere al alegătorului? Acesta ar vrea să voteze pentru o echipă care se diferenţiază de celelalte dacă nu prin doctrină (în ultimii 20 de ani, diferenţele dintre programele expuse de partide, mai ales la alegerile locale, au fost insignifiante), măcar prin nişte personaje emblematice. Acum, şi această formă de identificare a partidelor e pe cale de dispariţie. În aceste condiţii, nu este de mirare că partidele politice ocupă, conform unui recent sondaj CCSB, ultimul loc în topul încrederii în instituţiile publice.
Ar fi o soluţie interzicerea „traseismului politic”? Mă îndoiesc, nu doar pentru că probabil ar fi uşor de contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii. Mai întâi că traseismul avantajează de regulă partidele aflate la putere (e drept că în prezent PDL este cel care pare a fi dezavantajat, la final de legislatură, de acest fenomen, dar nu trebuie uitat că el şi-a creat majoritatea care i-a asigurat guvernarea cu ajutorul unui partid bazat exclusiv pe defectări). De aceea, este nerealist să credem că s-ar putea forma o majoritate care să impună un proiect de lege în acest sens.
În plus, politicianul român şi-a dovedit dexteritatea în a evita efectele acestui gen de legi. Există interdicţii pentru aleşii locali – conform Legii nr. 249/2006, preşedinţii de consiliu judeţean şi primarii, aleşi uninominal, îşi pierd mandatul dacă demisionează din partidul din care făceau parte la data scrutinului. Numai că respectivii nu demisionează (aceasta era situaţia lui Popescu-Piedone, primar din partea conservatorilor, în perioada în care îşi afirmase adeziunea la UNPR), ci aşteaptă să fie demişi, caz în care nu mai intră sub incidenţa legii.
Acestea fiind spuse, rezultă că partidele care deţin de douăzeci de ani prim-planul scenei politice constituie mai degrabă comuniuni de interese individuale decât de principii şi, ce-i mai grav, nici nu există şanse ca situaţia să se schimbe. Probabil, electoratul le va „sancţiona” printr-o scăzută participare la vot, mai ales la alegerile din toamnă, dar, în lipsa unor construcţii politice alternative, acest fenomen va duce la repetarea situaţiei din anul 2000, adică la obţinerea unor procente importante de către partide a căror ideologie explicită e populismul. Faptul că tot mai multe sondaje clasează Partidul Poporului pe locul al doilea în intenţia de vot este mai mult decât un semnal de alarmă.
Mircea Kivu este sociolog
