De câţiva ani încoace – cam de prin 2007 – referendumul a devenit un substitut al politicii ca spaţiu al compromisului. În numele majoritarismului, rând pe rând, mai întâi preşedintele Băsescu, apoi, după 2010, opozanţii săi au privit referendumul ca pe un mijloc de rezolvare a conflictelor. Or, nici unul dintre referendumurile organizate între 2007 şi 2009 n-au rezolvat criza constitutivă care blochează România de la începuturile tranziţiei sale.
Încă de la începuturile sale tulburi, după încheierea lucrărilor Constituantei în 1991, referendumul pentru aprobarea Constituţiei a fost un mecanism artificial şi neconsensual de impunere a unei majorităţi. Iar consecinţele societale sau politice ale acelei improvizaţii se resimt până astăzi. Căci majorităţile mecanice, oricât de consistente ar fi, nu pot suplini absenţa politicii. Ele nu fac decât să amâne rezolvarea unui conflict fondator pe care doar un consens naţional bine articulat îl poate depăşi.
Într-o lume cu sufletul la gură – care nu doar că nu îşi poate reveni dintr-o criză economică fără sfârşit previzibil, dar nici nu pare capabilă să se adapteze la sfidările aşa-zisei postmodernităţi – tentaţia înşelătoare a revenirii la forme simple de organizare socială şi guvernare era oarecum previzibilă. Între marile manipulări referendare de la sfârşitul deceniului trecut, în 2008, baronii postcomunişti de toate afilierile şi culorile politice – marii înfrânţi ai alegerilor locale şi parlamentare din 2004 – profitau de context şi îşi luau revanşa impunând unor partide a căror conducere era slăbită, alegerea directă a preşedinţilor consiliilor judeţene. Această formă de selecţie personalizată a potentaţilor judeţeni şi-a făcut aproape instantaneu efectul: a transformat nivelul naţional al guvernării într-o anexă a celui judeţean, şi pe acest fundal s-a şi pus în practică o nouă schemă de distribuţie a puterii al cărei produs a fost, în diferitele sale ipostaze, chiar Guvernul Boc.
De aceea, operaţiunea „regionalizării” pusă în joc în absenţa celui mai mic consens este un experiment absurd.
Chiar dacă nu a venit cu totul pe neaşteptate, pentru că era corelată cu relansarea electoralistă a temei revizuirii Constituţiei, telenovela reorganizării teritoriale urgente a ţării nu face decât să adâncească senzaţia unei agende secrete, care, dincolo de improvizaţie şi amatorism, urmăreşte să maximizeze efectele crizei generalizate care zdruncină societatea românească. Când regulile par a nu mai funcţiona, ipoteza unei strategii a haosului, menită să faciliteze o „nouă ordine” – cea care ar urma să facă uitată criza – pare din ce în ce mai probabilă. Într-o astfel de logică reformele nu mai contenesc.
Oricum, noua „reformă” – ultima venită într-o sarabandă ce pare fără sfârşit -, cea a organizării administrative, pare gândită în primul rând pentru a distruge organizarea politică existentă. Cu atât mai mult cu cât partidele se bazează doar pe organizarea teritorială, nu şi pe cea ideologică ce le-ar putea conserva ponderea. Şi cum voturile se obţin la nivel teritorial, şi nu pe baza valorilor sau ideologiilor, distrugerea bazei judeţene a partidelor riscă să le şteargă de pe harta politică a ţării. De aceea, joaca de-a referendumul, preluată de partidele opoziţiei, dar de data aceasta la nivel judeţean, ar fi ocazia relegitimării partidelor la nivel local. Dar nu ar oferi automat şi şansa regăsirii compromisului fără de care stabilitatea politică nu poate fi asigurată.
