"Sa iubesti pe cineva de-a lungul defectelor lui" este o sintagma pe care am cautat-o in zadar pe Google. Deci Sorin Dumitrescu, pictorul si directorul Editurii Anastasia, un ortodox roman profesionist, practicant si performant, excesiv uneori, prieten cu raposatul poet Ion Alexandru, nu a luat-o de pe net pentru a rosti intr-o editie speciala – de data asta adjectivul isi merita intrebuintarea – a emisiunii "Nasul". Nu sunt un credincios, credinta mea e mai degraba deista, dar recunosc faptul ca reflectia teologica ofera ocazia venirii la lumina a unor expresii de o nemaipomenita densitate. Acest "a iubi de-a lungul defectelor" apropie intelegerea de limbaj cat o poezie buna. Pentru ca presupune explorarea atenta a alteritatii celuilalt; nu doar luarea la cunostinta a faptului ca altcineva decat "eu" exista, ci faptul ca exista, alaturi de durata perceptiilor mele si de timpul social, defalcat din ce in ce mai infinitezimal, o durata straina, a celuilalt, care ma cheama inauntru pentru a ajunge s-o iubesc. Aici ma opresc, pentru a spune ca ceea ce o astfel de expresie ne invata este imposibilitatea iubirii din afara. Atractia, care intr-adevar se naste in tine si in afara obiectului dorit, nu e totuna cu iubirea, care apare doar inauntru. Se poate ca acesta sa fie motivul pentru care mama isi iubeste atat de mult copiii, pentru care o jignire adusa unui membru al familiei tale in fata ta este simtita ca fiindu-ti adresata de fapt tie: iubirea nu se naste din intersectia a doua fiinte, ci din mersul lor una de-a lungul celeilalte. Acesta este adevaratul act erotic: cel in care conteaza nu clipa, ci durata. si uite cum, intre ani, constat ca prezint deviatii sapientialiste, de om batran. Sa fiu iertat.
