Israelul a ramas unul dintre foarte putinele locuri de pe glob unde George W. Bush mai poate fi inca primit cu real entuziasm, poate chiar cu afectiune. Cel mai nepopular presedinte american din istoria recenta a gustat din plin primirea sa triumfala la Ierusalim, unde a fost oaspetele de onoare al conferintei internationale organizate sub patronajul presedintelui israelian Shimon Peres cu ocazia aniversarii a 60 de ani de la proclamarea statului evreu.
Revizionismul istoric a fost la loc de frunte pe agenda conferintei, Statele Unite fiind infatisate drept cel mai credincios sprijin si aliat din 1948 pana in prezent. De fapt, George C. Marshall, secretarul de stat american din 1948, a incercat sa-l opreasca pe presedintele Harry Truman de la recunoasterea statului israelian. De asemenea, criza Suez din 1956, cand SUA au zadarnicit un plan comun francez, britanic si israelian de ocupare a Canalului Suez, a fost acum prezentata intr-o lumina corecta politic, la fel cum s-a intamplat si cu diplomatia complicata a lui Henry Kissinger din perioada razboiului de Yom Kippur din 1973.
Imbratisarile si sarutarile dintre Bush, Peres si premierul israelian Olmert au fost, fara doar si poate, induiosatoare, dar in aceeasi masura tulburatoare – si nu doar pentru ca referirile serioase la chestiunea palestiniana au fost prezente mai curand sporadic pe agenda. Cineva putea capata senzatia ca ceea ce avea loc la Ierusalim semana oarecum cu a dansa pe Titanic, cu o culminare a unui parteneriat privilegiat aflat la zenitul sau, cu o gala in onoarea a ceva ce e pe cale sa dispara.
Aceasta senzatie nu este indusa doar de prezenta unor lideri – Bush si Olmert – pregatiti sa paraseasca scena. Lasand la o parte celebrarea a opt ani extraordinari de "unica prietenie" in mandatul lui Bush, a parut oarecum limpede ca relatia speciala de 41 de ani, inaugurata de Razboiul de sase zile din 1967, cand SUA au devenit principalul sprijin al Israelului, s-ar putea sfarsi.
Viitorul presedinte american, fie el Barack Obama ori John McCain, va mentine in mod sigur o alianta bilaterala stransa. Dar nu va mai fi ca inainte: chiar daca America ramane o natiune indispensabila, ea nu va fi singura. In paralel cu George W. Bush se mai afla la Ierusalim si indianul Lakshmi Mittal, regele industriei mondiale a otelului. Iar in timp ce Bush reprezenta prezentul pe cale de a deveni trecut, Mittal reprezenta viitorul, un viitor in care SUA trebuie sa-si imparta influenta cu puteri emergente precum China, India, Rusia, Brazilia si, in cele din urma, daca statele ei membre reusesc sa actioneze impreuna, Uniunea Europeana.
De fapt, israelienii deja dezbat efectele "lumii multipolare" postamericane pentru securitatea lor. Va fi chiar atat de rau sau va exista, poate, vreun avantaj ce poate fi capitalizat?
Legatura stransa dintre Israel si America lui Bush poate fi privita in retrospectiva ca fiind o binecuvantare cu efecte mixte – o relatie speciala care a contribuit la diminuarea atractivitatii ambelor state. Poate ca, intr-adevar, Israelul nu e gata sa schimbe sustinerea americana pe cea a unei alte puteri, dar liderii israelieni, dupa ce au mizat atat timp pe o singura carte, vor fi nevoiti ca in deciziile lor sa tina cont nu doar de interesele americane, ci si de cele ale altor puteri.
Ca atare, problema pentru Israel nu este de a inlocui sustinerea oferita de "300 de milioane de americani," asa cum s-a exprimat Bush la Ierusalim, ci sa o adauge la interesul favorabil fata de viitorul Israelului intr-un Orient Mijlociu pacificat, interes manifestat de peste trei miliarde de chinezi, indieni, rusi, dar si de alte natiuni. Nu este vorba de o substituire a aliantelor, ci de a crea un sistem complementar de securitate.
In efortul lor de a obtine respect si legitimitate internationala ca actori responsabili in evolutia sistemului mondial, tari precum China, India si chiar Rusia sunt mai interesate de stabilitate decat de confuzie globala. Acesti actori percep un Iran nuclear condus de presedintele Mahmoud Ahmadinejad mai mult ca pe o amenintare decat ca pe o carte pe care ar putea-o eventual juca, chiar daca actiunile lor de pana acum in problema Iranului nu se potrivesc intotdeauna cu interesele lor pe termen lung.
De fapt, atunci cand vine vorba sa impiedice Iranul de la producerea de arme nucleare – sau, in acelasi context, sa exercite presiuni asupra Israelului si palestinienilor (inclusiv a Hamas) sa ajunga la un compromis – un grup de puteri, asa cum e cel format din SUA, China, India si Rusia, ar putea avea rezultate mai bune decat prestatia solo a unei superputeri inlantuite de propriile contradictii si limitari.
Societatea si economia Israelului, cu agilitatea care le este caracteristica, par a fi perfect modelate pentru era postamericana a globalizarii politice si economice. La fel de important este ca israelienii vor fi obligati sa ia in calcul realitatea disperarii palestiniene. Relatia unica pe care au avut-o cu America le-a permis sa eludeze prea mult timp acest element.
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2008.
www.project-syndicate.org
