7.1 C
București
miercuri, 1 decembrie 2021
AcasăSpecialIon Bogdan Ştefănescu şi flautul său vrăjit

Ion Bogdan Ştefănescu şi flautul său vrăjit

Turneul naţional „Flautul de aur“ a ajuns la ediţia a III-a. Periplul muzical a început pe 27 mai şi îi poartă pe flautistul Ionuţ Ştefănescu şi pianistul Horia Mihail, până pe 14 iunie, de la Bucureşti până în vestul extrem al ţării, la Oradea, şi înapoi până în est, la Tulcea, cu un program ce va atrage orice iubitor al muzicii de calitate.

Aceasta pentru că ediţia a III-a a turneului ”Flautul de aur”, organizat de Radio România Cultural în parteneriat cu Fundaţia Marconi şi Asociaţia Culturală Accendo, propune publicului un tip de recital total inedit: un colaj de piese de mare impact, strânse sub genericul ”Recital de bisuri”, adică o selecţie a unor lucrări de 3-4 minute fiecare, originale sau transcripţii, pe care Ion Bogdan Ştefănescu le-a oferit de-a lungul carierei sale iubitorilor de muzică clasică pentru a răsplăti aplauzele acestora, un colaj prin care spectatorii vor fi provocaţi la o incursiune prin istoria muzicii, de la baroc, clasicism şi romantism, până la muzica zilelor noastre, cu exemple spectaculoase din jazz, muzică de film sau chiar folclor.

Anamaria Spătaru: Ce v-a ­determinat ca, la numai ­câteva luni de la precedenta ediţie a turneului „Flautul de Aur“, să acceptaţi să plecaţi din nou în turneu alături de Horia Mihail?

Ion Bogdan Ştefănescu: Alături de Horia Mihail pleci oricând. E un pianist fantastic. Dar, sunt deja şase luni de la închiderea celei de-a doua ediţii, ori această cadenţă a apariţiilor noastre împreună mi se pare alegerea perfectă. În felul acesta nu există o suprasaturaţie pe care o poate produce o anumită imagine sau un brand cum este „Flautul de aur“, dar nici nu eşti complet ieşit din circuit. În plus, programarea turneelor de două ori pe stagiune îţi permite pregătirea programelor, care mereu trebuie să aducă ceva nou, şi a strategiilor echipei de PR care imaginează noua apariţie a noastră ţinând cont de ecourile pe care ediţiile precedente le-au avut.

A.S.: Care au fost cele mai ­frumoase amintiri din ­celelalte ediţii, dar care au fost şi ­neajunsurile sau ­dezamăgirile?

I.B.Ş.: Îmi place enorm să cânt cu sala plină. Sentimentul pe care îl trăieşti atunci când eşti ovaţionat de foarte multă lume este fantastic. Nu se compară cu nimic şi nu-ţi mai doreşti altceva. Fiecare sală a avut ­publicul ideal care, prin atitudinea expansivă, a lăsat cea mai plăcută amintire în sufletul meu. Dezamăgiri nu ţin minte să fi avut, poate doar inconfortul unor drumuri foarte lungi şi grele, cum a fost cel de la Iaşi la Baia Mare, spre ­exemplu. În ciuda faptului că peisajul este superb, ­dificultatea drumului te făcea să nu mai vezi nimic în jur. Când trebuie să mai şi cânţi după un astfel de drum, cum s-a întâmplat atunci când am plecat de la Braşov până la Reşiţa, lucrurile devin complicate, pentru că tu trebuie să fii zâmbitor şi perfect în formă în faţa publicului.

A.S.: Cum a evoluat relaţia dintre voi doi, ca muzicieni, în primele două ediţii?

I.B.Ş.: Relaţia noastră era prestabilită. Am fost colegi acum 20 de ani la Universitatea Urbana-Champaign, în America. De fapt, pe Horia îl ştiu încă de când devenea speranţa noastră pianistică. El a studiat la Braşov, dar venea din când în când la Bucureşti, la seratele organizate de Iosif Sava. Acolo l-am ascultat pentru prima oară. Era o apariţie atât de firavă şi sensibilă. Foarte politicos. Vorbea cu „dumneavoastră“ cu mine. Apoi am devenit prieteni. În America am cântat de câteva ori împreună. Muzical, ne ­înţelegeam perfect. E ideal să ai un partener ca Horia. Nu trebuie să repeţi mult, iar efectul artistic este excelent. Aşa că relaţia noastră a mers ca unsă. Nu am avut nici o controversă de nici un fel. Amândurora ne place să ne relaxăm după ce se termină recitalul, nu suntem nişte taciturni, ne ţinem companie unul celuilalt şi nu ­stricăm atmosfera vorbind despre prestaţia abia sfârşită. Vreau să spun că avem ce vorbi. În plus, am fost cel mai fericit să constat că lui Horia îi place foarte mult să conducă, sau e fricos şi nu vrea să lase pe altcineva în locul lui, nu-mi dau seama exact, dar eu am călătorit ca un boier. Sper să se întâmple la fel şi acum, la a treia ediţie.

A.S.: Dar relaţia dvs. cu ­instrumentul? Flautul este ­asemenea viorii, de exemplu? Cu cât este cântat mai mult, cu atât este mai bun?

I.B.Ş.: Nu devine mai bun, el este bun de la bun început. ­Adică bun-bun-bun. Ceea ce vreau să spun este faptul că, spre deosebire de viori, care câştigă valoare în timp, fiindcă lemnul are viaţă şi evoluează în timp dacă este tratat şi cântat bine, flautul, datorită materialului preţios şi tehnicii de fabricaţie, este un instrument perfect de când iese de pe poarta fabricii – sigur, mă refer la nivelul de top al fabricării, pentru că există o mulţime de variante mediocre sau chiar foarte proaste. Stă în noi, în interpreţi, puterea de a descoperi şi specula la maximum valenţele instrumentului. Or, pentru asta ai nevoie de timp. ­Instrumentul – e valabil pentru orice tip de instrument – trebuie să facă parte din tine, să facă pur şi simplu corp comun. Tehnica de cântat este aceeaşi cu cea a vocii umane. De aici şi atracţia pe care o exercită sunetul de flaut.

A.S.: Turnee de o asemenea amploare având în centrul atenţiei flautul ca instrument nu s-au mai făcut recent în ­România. Aţi constatat, în ­urma acestor două ediţii trecute, vreo modificare de percepţie a publicului în ce ­priveşte acest instrument, care poate nu este atât de ­popular ca altele? Dar din ­partea studenţilor sau a ­criticii de specialitate?

I.B.Ş.: Nu s-au făcut niciodată. Mă consider unul dintre muzicienii români cei mai activi. Am peste 50 de apariţii pe stagiune, ceea ce înseamnă o activitate prodigioasă pentru România. Cu toate acestea, chiar dacă am câte 5 recitaluri pe an la Ateneul Român, spre exemplu, cu programe diferite şi foarte atractive, puţină lume află. Chiar dacă cânt alături de Trio Contraste câte 40 de concerte anual, puţină lume ştie lucrul acesta. Cu alte cuvinte, dacă nu ai o echipă managerială în spate, efortul tău rămâne neconsemnat şi, implicit, nici acest instrument cunoscut şi preferat în toate mediile occidentale nu capătă o apreciere pe măsură în rândurile melomanilor. Numai prin această iniţiativă lucrurile se vor schimba. Atunci când am avut ideea de a scrie pe fiecare afiş, program de sală sau CD că eu cânt pe un flaut Muramatsu – a fost un gest de mulţumire către firma care ­mi-a trimis un flaut atunci când cel pe care îl deţineam ­mi-a fost furat – acum 8 ani, trebuie să recunosc că în scurtă vreme s-au vândut în România zeci de flaute construite de firma Muramatsu. Mirajul s-a creat asupra profesioniştilor şi a fost plăcut să constat că apariţiile mele impun o anumită conduită. Acum însă începe să afle şi publicul, iar asta înseamnă că am reuşit să impun acest instrument în preferinţele lor. De acum înainte sunt sigur că vor merge la concertele de stagiune în care vor fi în program şi flautişti. Mai rămâne să ne asigurăm că şi secretarii muzicali ai instituţiilor de profil au aflat de lucrul acesta. Există o reală indolenţă a acestora în ceea ce priveşte mai ales instrumentele de suflat. Până acum, în afară de Filarmonica din Timişoara, unde sunt solist angajat, Filarmonica din ­Craiova sau cea din Bucureşti, nu am primit nici o invitaţie. Dar zilele nu au intrat în sac.

A.S.: Repertoriul ales pentru această a treia ediţie este unul de bis-uri, deci extrem de ­popular. Ce ne puteţi spune despre piesele alese?

I.B.Ş.: Trebuia ca această nouă apariţie a noastră să propună ceva nou şi mai ales inedit. Am testat acest tip de program acum 10 ani şi am văzut ce impact grozav a avut la public. Numai că atunci, la Ateneul ­Român, nu am fost lăsat să îl denumesc astfel. Un reflex ­provocat de corsetul gândirii ­secretarilor muzicali care au preferat să-l numească ­„Bijuterii muzicale“. Or, acest compendiu de lucrări nu reprezintă altceva decât piesele pe care, de-a lungul carierei mele ­le-am oferit ca semn de mulţumire pentru aplauzele publicului. Sigur că toate aceste lucrări au un grad mare de spectaculozitate. Acum, misiunea noastră devine foarte grea pentru că e vorba de o suită de 23 de piese de mare virtuozitate, care se desfăşoară pe o perioadă de 3-4 minute fiecare, cu probleme stilistice şi instrumentale dintre cele mai variate şi complexe. E nevoie de o concentrare perfectă pentru reuşita acestui tip de recital. Să ne ţineţi pumnii.

A.S.: Sunteţi şi membru al ­Uniunii Scriitorilor, iar de ­curând aţi lansat un nou ­volum de poezie, intitulat „Lui“, ­publicat la ­Tracus Arte.

I.B.Ş.: M-am bucurat mult că a apărut după Paşte, la Înălţare, pentru că este un volum de rugăciuni. De fapt, pot spune că acest volum cuprinde muzica inimii mele transcrisă în cuvinte. Iar cartea devine un obiect artistic prin faptul că beneficiază de ilustraţia, concepţia grafică a celui mai bun grafician român, Mircia Dumitrescu. Este o încântare a ochiului. Valoarea estetică este extraordinară, graţie, geniului genial, care este Mircia Dumitrescu. Mă consider un norocos că am avut parte, în această viaţă, să cânt pe un flaut de aur Muramatsu, dar şi mai norocos că l-am întâlnit pe Mircia Dumitrescu.

Cele mai citite
00:03:42

Istoria imnului românesc. Ascultă cele șapte cântece patriotice care au devenit imnul nostru de stat

Istoria imnului românesc începe în anul 1848, când Andrei Mureșanu a compus versurile imnului pe care îl avem și azi, Deșteaptă-te Române. Pe atunci...

Tel Aviv a devenit cel mai scump oraș din lume

Tel Aviv, capitala Israelului, este cel mai scump oraș din lume, potrivit unui studiu realizat de Economist Intelligence Unit. Tel Aviv ocupă această poziție...

Vaccinarea obligatorie este luată în calcul de Uniunea Europeană

Vaccinarea obligatorie este luată în calcul de Uniunea Europeană, ca reacție față de răspândirea în Europa a noii tulpini de coronavirus, Omicron, a declarat...
Ultima oră
Pe aceeași temă