Cu un titlu cam brutal, a patra carte de poeme a Ioanei Nicolaie isi propune sa investigheze liric universul interior si exterior al femeii gravide, al poetei gravide mai bine zis. Cartea-poem se subintituleaza “roman”. Daca avem si un roman intitulat “poem”, am numit “Suflete moarte”, avem si un roman-poem. Daca pe vremea lui Gogol acesta era un gest curajos, azi e o precizare aproape tehnica, dar si ironica intr-un anume sens.
Volumul aparut la editura Paralela 45 este prefatat de Gabriela Adamesteanu, care semnaleaza de la inceput: “Poti avea preferinte pentru o poezie sau alta din acest volum, dar desenul intregului este cel al unui roman”. In fapt, e vorba cel mai adesea de ceea ce altadata s-ar fi numit “poeme in proza”, dar azi forma prozei face adesea sa scapere dintre randuri chiar poezia. Cum se intampla in mai toate paginile acestei carti, originale mai ales prin optiunea tematica. Tot ce traieste poeta este privit din unghiul conditiei sale de gravida, chiar cand enuntul pare a fi altul, unul cotidian, dintr-o alta directie. Poate ca daca ar fi renuntat la diminutivele, obligatorii se pare, cand e vorba de copii (picioruse, manute, aici si “pleopite”), n-ar fi fost rau deloc.
Oricum, Ioana Nicolaie reuseste sa transcrie liric si bucuria, dar si angoasa asteptarii, scriind un jurnal poetic al graviditatii care ar putea deveni un reper pentru cazul cand tema ar mai aparea la alte poete, asa cum “Tara fetelor” de Maria Banus e citata pentru poezia primei senzualitati feminine. In fond, acesta e un pas inainte in scrutarea propriei fiinte, a rezultatelor senzualitatii, care initial nu are un scop definit. Intensitatea trairilor, transcrisa in cateva randuri simple, se impune si pentru ca autoarea spune, de la inceput, ca acesta e doar un roman.
