Ma bucur foarte tare cand vad oameni citind in metrou, dimineata – cu ochii carpiti inca de somn – ori seara, obositi dupa o zi terna si luuunga la birou. Se infiripa un fel de complicitate, imi vine sa vorbesc cu ei, sa ne imprietenim, sa schimbam carti (exista, abia acum am aflat, si la noi, cluburi de cititori on-line, in care se comenteaza carti, se fac schimburi si imprumuturi).
Azi, insa, o domnisoara, ceva mai tanara decat mine, vecina de scaun in metrou, citea "Un veac de singuratate". Mi-am amintit prima propozitie a cartii pe care o dau mereu ca exemplu de start reusit al unui roman. Aproape ca poti recunoaste un mare prozator dupa aceasta prima, deloc intamplatoare, fraza: cea a lui Márquez are un sunet melopeic, curge intr-un anume ritm, are o muzicalitate din care prozatorul sud-american (si Márquez, dar si alti reprezentanti ai realismului magic) a facut o marca specifica. Recunosti si simti aceasta proza si dupa sonoritatea reglata fin, atent, cumva matematic (desi impresia e de naturalete, ma rog, in masura in care admitem naturaletea in plin postmodernitate). Ei bine, vecina mea avea in mana o carte minunata, si o felicitam in gand pentru alegerea facuta. Insa, ca toate sa fie croite dupa Legile lui Murphy, tanara avea si un iPod cu casti, in care – pentru ca eram aproape, auzeam perfect – vuiau, cu basi violenti, care-ti faceau pielea ca de gaina, hiturile lui Morandi. M-am topit pe scaun, dezamagita, intrebandu-ma de ce oare trebuia bietul Márquez sa indure o asemenea asezonare kitsch cu o gramada de sintetizatoare si triluri idioate. si mi s-a reconfirmat teoria (proprie!) ca literatura (cea buna, cel putin) nu se citeste cu muzica pe fundal. Sunt doua muzici care se bruiaza reciproc, si se concureaza nefericit. Poate exista cateva exceptii, ca peste tot; fiecare le stie pe ale sale.
