Reformarea administraţiei publice locale nu este un proces uşor, mai ales că arareori guvernele României au continuat strategiile începute de predecesori. Vicepremierul Vasile Dîncu va prezenta o astfel de strategie de dezvoltare teritorială la Forumul Administraţiei Publice, care va avea loc săptămâna viitoare.
Demnitarul a explicat într-un interviu acordat „României libere” care sunt provocările cu care se confruntă Executivul în această materie.
Care sunt căile de acţiune pentru un parteneriat real între Guvern şi administraţie locală?
Vasile Dîncu: Parteneriatul presupune încredere reciprocă și deschidere. Guvernul din care fac parte a venit pentru prima dată cu un minister care instituţionalizează dialogul şi transparenţa. Eu cred că prima condiţie este ca primul pas să-l facă administraţia centrală. Aici se concentrează prea multă putere şi această putere duce la arbitrariu şi hazard moral în cele mai multe cazuri. Reflexul centrului este întotdeauna acela de a ține puterea şi resursele şi de a căuta să-şi creeze reţele clientelare în teritoriu.
Din acest punct de vedere, cum stau lucrurile în instituţia guvernamentală?
V.D.: Sunt ministere, cum este, de exemplu, Ministerul Sănătăţii, dar nu numai, în care astăzi, în 2016, totul stă în pixul ministrului. Adică se face retehnologizarea unei secţii, se construieşte o secţie nouă, un institut sau un bloc operator – indiferent de mărimea proiectului, hotărăşte ministrul. Singur, ori cu ajutorul unor consilieri. Indiferent ce ministru vine, primul reflex este să anuleze micile autonomii locale. Argumentaţia este mereu aceeaşi: în teritoriu este corupţie, sunt baroni locali, nu este expertiză, nu sunt oameni. Dar totul este fals: corupţie şi incompetenţă există peste tot, iar corupţia de la vârful piramidei şi incompetenţa de vârf sunt mult mai periculoase, cu efect mai puternic decât cea de jos.
Cum sunt distribuiţi funcţionarii publici?
V.D.: Acum, jumătate dintre funcţionarii publici sunt în adminstraţia centrală – un număr nefiresc de mare, de aici şi faptul că peste 60% dintre funcţionarii din România sunt funcţionari superiori, deci aflaţi pe treapta cea mai de sus, și doar 5% debutanți.
De ce mai este nevoie acum în administraţia publică?
V.D.: Este nevoie de mecanisme de descentralizare a puterii şi descentralizare a resurselor. Nevoile sunt cunoscute mai bine în teritoriu şi trebuie ca la centru să se facă doar planificare şi coordonarea programelor naţionale. Evident, este nevoie şi de întărirea funcţiei de control de la centru, însă nu poţi să faci nimic de la centru dacă nu ai o viziune de ansamblu sau o strategie clară. Centrul nu a făcut tocmai acest lucru. Să reiau exemplul Sănătăţii: nu a făcut în 26 de ani o banală hartă a nevoilor medicale, pentru a vedea clar de ce este nevoie în fiecare zonă, unde trebuie pus spital regional, unde trebuie tratate anumite boli, unde este nevoie de o anumită infrastructură. De ce nu au făcut? Nu din incompentenţă, nici vorbă. Cred că acest instrument ar fi limitat libertatea ministrului şi a echipelor de la centru. Ar fi fost condiţionaţi să aloce resurse după nişte nevoi reale, evidente. Neavând nici un instrument, au cheltuit miliarde de euro după bunul plac şi în funcţie de grupuri de interese.
Se vorbeşte foarte mult despre finanţarea pe proiecte concrete.
V.D.: În fine, cred că parteneriatul înseamnă să sprijinim proiectele care au nevoie de sprijin şi să dăm mai mare libertate celor care pot să găsească resurse singuri sau să le producă. Mai simplu: că unii au nevoie de bani, alţii doar de libertăţi. Administraţia locală este subfinanţată în sistemul medical sau educativ, mai ales prin proasta distibuţie a resurselor. În multe locuri, fondurile sunt aruncate pe apa Sâmbetei, în altele sărăcia este insuportabilă. Mai cred că e nevoie de o cercetare aplicată serioasă şi de a construi instrumente de pilotare a modernizării, pe bază de date obiective, analize şi transparenţă publică. Vom prezenta la Forumul Administraţie Locale o Strategie de dezvoltare teritorială, cu câteva instrumente de pilotare: Observatorul teritorial, de exemplu – o bază de date interactivă, care va servi pentru toată lumea ca instrument de a monitoriza infrastructura, investiţii şi dezvoltare pe fiecare petic de pământ de pe teritoriul României. Sunt multe căi de acţiune pentru parteneriat, inclusiv folosirea unor modalităţi de învăţare şi formare continuă pentru toţi cei din admninistraţie, lucruri pe care centrul trebuie să le coordoneze şi unde să trimită resurse.
Cum reuşeşte să dialogheze un executiv, oricât de competenţi sunt membrii săi, cu o administraţie locală într-o mare măsură coruptă şi plină, de exemplu, de primari cu probleme în Justiţie?
V.D.: Da, avem probleme cu corupţia din Administraţie, dar nu cred că este mai frecvent fenomenul în administraţia locală. Avem şi ambiguitate legislativă, avem şi o cultură administrativă firavă, dar nu împărtăşesc imaginea unei administraţii corupte la modul absolut. Împreună cu partidele politice, furnizorul principal de candidaţi, se poate face curăţenie şi se pot schimba multe lucruri. Este vorba însă de voinţă politică. Campania electorală recentă a fost un exemplu încurajator: regulile au fost stricte, iar numărul de infracţiuni foarte mic în comparaţie cu alte campanii. Nu s-a mai cumpărat votul, nu s-a afişat aiurea, nu s-a făcut campanie în şcoli. O dovadă că se poate. Sunt de părere că regulile trebuie să fie clare, legile legate de incompatibilităţi sau de conflictul de interese să fie adunate într-un cod uşor de înţeles şi Justiţia să fie promptă şi dură. Evident, trebuie să plătim corect funcţionarii publici, să aducem în Administraţie oameni bine pregătiţi şi atunci totul se va schimba. Eu am încredere în administraţia locală; este mai aproape de oameni şi mai uşor de controlat, chiar de către cetăţenii înșiși. Cei mai competenţi funcţionari din administraţia centrală din acest moment provin în majoritate din administraţia locală. Au venit prin concursuri sau au fost promovaţi de partide şi au rămas aici. Ei sunt cei care înţeleg administraţia locală şi sunt agenţii reformei şi modernizării.
Tradiţional, în România nici un plan, program, strategie nu este continuată, indiferent cine vine la putere. Dacă veţi crea acest parteneriat, ce va rămâne din el când următorul executiv preia puterea?
V.D.: Eu nu sunt atât de radical. Noi am preluat foarte multe dintre strategiile fostelor guverne şi le ducem mai departe. Chiar şi unele pe care ei le-au abandonat din raţiuni de război politic. Am căutat să le accelerăm, să aducem modificări calitative, dar nu am respins nimic. Ducem mai departe Strategia de modernizare a funcţiei publice, strategia de descentralizare. Strategia dezvoltării regionale sau cea a dezvoltării teritoriale. Toate sunt instrumente tehnice, de dezvoltare. Din păcate, aceste strategii sunt încetinite sau blocate în unele perioade când partidele vor să facă altceva pentru clienţii lor. Un exemplu este strategia de descentralizare, care se amână a fi finalizată de peste 10 ani. Dar fiecare guvern a dus mai departe câte o componentă. Deoarece au devenit condiţionalităţi ex-ante pentru fonduri europene, unele strategii au fost lăsate în viaţă şi târâte uşor, amânate, dar nu lăsate să moară de către guvernele politice. Eu cred că majoritatea strategiilor pe care le voi dezvolta vor fi continuate de guvernul care va veni, indiferent de culoarea politică. Sper că descentralizarea va fi continuată. Cred că Strategia locuirii, Codul urbanistic, Codul administrativ sau strategiile de dezvolatre pentru anumite zone vor fi preluate şi duse mai departe în anii care vin. Numai aşa se poate dezvolta România. A început să devină târziu, iar clasa politică sper că a înţeles asta, măcar în ceasul al doisprezecelea.
Un specialist cu 10 ani de experienţă în mai multe instituţii publice a explicat metaforic că „marea miză a Cabinetului Cioloş e deratizarea administratiei de politruci şi reformarea procesului prin care o persoană poate ajunge să lucreze în administraţie”. Tot metaforic: cum poate fi deratizată administraţia publică de politruci?
V.D.: Da, există și acest fenomen, administraţia fiind de multe ori pradă de război, după ce un partid sau o coaliţie câştigă alegerile. Acest fenomen există şi nu e simplu de realizat ceea ce elegant se numeşte depolitizare. Dar cred că alta este problema: schimbarea calității celor care sunt propuşi de partide. Trebuie să forţăm sau să sprijinim partidele să propună oameni pregătiţi pentru administraţie. Reînfiinţăm Institutul Naţional de Administraţie (INA), unde partidele vor fi obligate să-i trimită pe cei pe care îi vor propune după alegeri în Administraţie. Grave sunt clientelismul, nepotismul, incompetenţa, nu calitatea de numit politic într-o funcţie. Cunosc mulţi oameni care au fost numiţi de partid într-o funcţie, dar au rămas în Administraţie, s-au specializat şi acum nu-i mai schimbă nimeni, au devenit respectaţi şi indispensabili. Da, vom schimba radical modul în care se poate ajunge în administraţie, dar şi modul în care se formează funcţionarii sau modalităţile de promovare şi stimulare. Aici sunt cele mai mari probleme în acest moment, nimic nu stimulează performanţa sau mobilitatea funcţionarilor.
Unul dintre aspectele reformei administraţiei publice e legea salarizării unice a bugetarilor. Deja sunt categorii de bugetari ce au depăşit de pe acum şi cele mai optimiste majorări de salarii. Ce veţi face
V.D.: Noi vom încerca sa lăsăm în această toamnă un proiect echilibrat, care să asigure echitate în sistem şi previzibilitate. Am început procesul prin ordonanţa dată recent în materie de salarizare. Dar pentru a face un sistem coerent, pentru a elimina insulele şi privilegiile este nevoie de bani mai mulţi, de câţiva ani, de curaj şi voinţă politică. Noi suntem mitraliaţi din toate părţile de populişti şi demagogi și fără sprijin nu putem adopta o asemenea lege fără consens naţional. Acest lucru s-ar putea face în primele şase luni de mandat pentru următorul guvern şi parlament. Chiar dacă vom lăsa o viziune şi un proiect, nu cred că va exista curajul şi voinţa de a face acest lucru, chiar dacă un asmenea moment ar putea constitui o adevărată restartare a României. Astăzi, inegalităţile din sistemul de salarizare sunt surse de demotivare şi chiar de părăsire a României. În condiţiile în care medicii şi profesorii au rămas la coada sistemului de venituri, este clar că ţara noastră ratează şansa revenirii la normalitate şi performanţă. Nu înţeleg cum putem accepta, ca societate, dictatura unor profesii în detrimentul altora, fără să avem un minim simţ al echității. Nimeni nu poate schimba asta de unul singur, fie el şi şeful statului. Pentru această schimbare majoră, este nevoie de consens şi curaj. Este nevoie, probabil, să ne cutremurăm de criza de neîncredere şi de lipsa de angajament social sau naţional, pentru a trece la punerea lucrurilor într-o firească ordine morală şi echitabilă.
Am discutat cu mai mulţi experţi care au declarat că e necesar un audit al instituţiei guvernamentale. Veţi face un astfel de audit, ca instrument de reformă structurală pentru următorul executiv?
V.D.: Da, există studii făcute de Banca Mondială şi chiar o strategie de reformă a funcţiei publice în zona guvernamentală. Este un fel de audit, dar nu unul foarte precis. Vedeţi, la noi ministerele se stabilesc când vine un nou guvern după un proiect poilitic, după câţi lideri trebuie mulţumiţi. De aceea, de exemplu, coaliţiile au guverne cu multe ministere. Noi am modernizat funcţia guvernamentală, căutând să creăm unităţi de politici publice sau de monitorizare şi dialog civic şi social. Dar încă stăm prost la domeniul „strategie guvernamentală şi proiectarea de politici”. Nu avem timp să facem un audit serios al instituţiei guvernamentale, avem doar 12 luni la dispoziţie şi a trebuit să facem totul din mers. Un audit ar trebui să dureze cel puţin un an sau chiar mai mult. Următorul guvern ar trebui să facă un audit, ar fi justificat. Agenţiile guvernamentale zboară de la un minister la altul, departamentele cu resurse sau cele de control sunt mutate de la un guvern la altul la alte ministere sau la Cancelaria primului ministru etc. Un audit profesionist este necesar, poate reuşim să stabilizăm funcţiile şi fluxurile sau lanţurile decizionale măcar pentru zece ani. România şi-ar cheltui mai eficient resursele.
Există voci care afirmă că în România nu se ştie cu exactitate nici câţi bugetari avem. Câţi bugetari avem?
V.D.: Ştim numărul, dar nu avem o evidenţă centralizată şi nici un management comun. Sunt în jur de 2.100.000 de bugetari, contractuali şi funcţionari, dintre care 64.000 funcţionari din Administraţia Publică. Neavând clară gestiunea şi evidenţa lor, neavând un proiect de descentralizare dus la capăt, este însă greu de spus dacă sunt mulţi sau puţini.
Care este astăzi, în România, raportul dintre formele fără fond şi fondul existent şi care vă propuneţi să fie la finalul mandatului dv. de ministru?
V.D.: Întotdeauna va exista un decalaj între formă şi fond. În România modernă, formele precedă fondul şi acesta nu este neapărat un lucru rău. Cred că uneori ingenuitatea noastră sau snobismul, capacitatea adaptativă prin simulare, la care s-au exersat românii sub atâtea dictaturi, au putut duce şi la rezultate. Formele pot să primească fond dacă există un leadership care să fie consecvent şi instituţionalizare care să creeze reguli. Europenizarea României este un asemenea proces şi a fost aşa din perioada paşoptistă până acum.
Ce vă sperie cel mai mult în această materie?
V.D.: Formele fără fond mă sperie mai puţin decât metisajul dintre obiceiul pământului şi regulile integrării. Uneori iese un hibrid înfiorător. Problema noastră este că formele nu produc foarte repede fondul, din cauza înclinaţiei noastre de a nu urma modele, a lipsei de încredere şi a căutării unor metode de adaptare şmecherească. De asta mi-este frică cel mai tare.
Ce vă exasperează?
V.D.: Mă exasperează lentoarea cu care se mişcă uneori înalţii funcţionari publici când este vorba despre schimbare. Inventează proceduri, conlucrează cu consultanţi externi, care fac proiecte pe termen lung, astfel încât se pierde proiectul sau suflul schimbării. Se merge pe principiul vechi ”armata-i lungă” sau pe ideea ”miniştrii se schimbă, noi tot aici rămânem” şi această formă de adaptare este un fel de grevă, pe care nu o poţi surmonta decât foarte greu sau abuzând uneori de funcţie. Este ca şi cum ai intra într-o mlaştină, în care, cu cât te zbaţi mai mult, cu atât te afunzi mai tare. Vreau să schimb multe în cele 12 luni ipotetice pe care le am la dispoziţie, dar nu sunt absurd să cred că voi schimba sistemul în întregime. Speranţa mea este să creez nişte abordări strategice şi să consolidez echipe, care să poată continua procesul de modernizare a Administraţiei. Mă voi întoarce la universitate şi la cercetările mele, de unde voi continua să sprijin descentralizarea, regionalizarea şi dezvoltarea planificată. Poate viitorul ministru va găsi cu cale să discute cu mine din când în când, dacă nu o să-i interzică partidul sau sfătuitorii. Ar fi semnul unei mici victorii personale asupra sistemului, o adevărată breşă făcută în zidul intoleranţei şi incomunicării.
