Mezzosoprana Ruxandra Donose, una din cele mai apreciate voci românești ale momentului, încântă publicul marilor scene ale lumii: Covent Garden, Opera Metropolitan, Opera de Stat din Viena ori Carnegie Hall. Săptămâna trecută, celebra solistă și-a lansat albumul „Romance” la Editura Casa Radio, primul ei CD apărut la o casă de discuri din România.
„Cu acest CD mi se îndeplineşte un vis. Este visul de a aduna arii preferate. Ale mele, ale publicului, ale tuturor, arii cunoscute împreună cu arii mai puţin cunoscute. Toate acestea din repertoriul francez. Repertoriu francez pe care eu, într-o mare măsură a carierei mele, îl reprezint şi cu care mă întâlnesc, şi cu care mă bucur. Iată, împreună cu Orchestra Radio, pe care o simt cel mai aproape din toate orchestrele României, pentru că de atâţia ani, chiar din copilărie, am crescut alături de ei. Şi împreună cu Tiberiu Soare, care este unul dintre cei mai minunaţi dirijori români", declară artista. Un interviu cu Ruxandra Donose despre muzică, români, subconștient, străinătățuri, plagiat, Pearl Jam, arginți, farse și apogeu.
Când ați cântat prima oară?
În prezența unui public am cântat prima dată într-un concert împreună cu corul Liceului de Artă din București, pe scena Ateneului Român, ca solistă în piesa Dorul de Constantin Baciu.
Care a fost omul sau conjunctura care v-a apropiat ireversibil de muzică?
Am crescut într-o familie de muzicieni și am început să studiez pianul de la vârsta preșcolară. S-ar zice că am fost programată să trăiesc înconjurată de muzică, dar planul era să devin pianistă. Adevărata vocație, cea a cântului, am descoperit-o cu scurt timp înainte de a da examenul de admitere la Conservator.
Dacă v-ar ruga cineva să alegeți pentru o capsulă a timpului o compoziție muzicală, care ar fi aceea?
Răspunsul tactic ar fi Der Ring des Nibelungen. Ceea ce, printre altele, ar însemna să dispun de 16 ore de muzică. Răspunsul sincer este tertetul din Rosenkavalier. E adevărat că durează doar opt minute, dar frumusețea lui ajunge pentru o eternitate.
Cum sau de ce ați plecat din România?
În 1990 am câștigat consursul ARD de la München. Din acel moment am început să primesc o multitudine de oferte, care mai de care mai atrăgătoare și mai entuziasmante. Arta pe care o profesez, spre deosebire de aceea a scriitorului, spre exempu, fiind una care depinde de concursul colegilor, era absolut imposibil să mă sustrag colaborării cu cei mai buni și mai mari artiști ai genului. Iar aceștia sunt răspândiți în lumea întreagă, motiv pentru care plecarea mea era inevitabilă.
Cu cât sunt mai mari șansele de afirmare ale unui interpret care optează să plece în Occident față de unul, la fel de talentat, rămas în țară?
Mai întâi aș vrea să spun că, după părerea mea, România face parte între timp din Occident. Asta chiar dacă situația nedemnă a veniturilor nu pare a o dovedi. Dar aceasta este mai curând o problemă economică decât una culturală.
În fiecare țară exista artiști excelenți, a căror faimă nu depășește granițele orașului sau țării lor. Motivele sunt diferite. Mentalitatea sau, mai bine zis, gustul unui popor nu se suprapune neapărat cu cel al altui popor, iar asta poate deveni o piedică. La fel, se întâmplă ca artistul să se simtă atât de bine înrădăcinat în propria țară, încât o carieră în străinatate să nu i se pară îndeajuns de atrăgătoare. De asemenea, se poate ca genul ales de artist să nu fie de interes universal – cum ar fi iodlerul în muzica populară germană, spre exemplu. Adevărul este că artistul nu poate evolua, dacă nu acceptă mereu noi mize, lucrând cu colegi care excelează în genul lor. Iar dacă aceștia nu vin la mine, trebuie să vin eu la ei.
Cât de puternică e amprenta culturii române în selectarea spectacolelor în care acceptați să cântați? Nu întreb în termeni „patriotici”, ci dacă, personal aveți o dispoziție sau un „dor” pentru spectacole în care vă simțiți mai confortabilă, mai implicată emoțional.
Faptul că sunt româncă nu influențează alegerea rolurilor pe care le accept. Există prea multe pagini muzicale frumoase și diverse, prea multe personaje pasionante – de la rolul comic al soției frustrate sexual în L'heure espagnole, la femme fatale în Carmen, până la tânărul și generosul compozitor din Ariadne – ca să mă pot limita de bună voie. Odată ce un personaj este convingător conturat psihologic și muzical, dispare pentru mine orice referire la apartenența mea națională – care se manifestă în multe alte domenii – făcând loc unei deschideri totale.
Trebuie să adaug că faptul că locuiesc de multă vreme în Austria și vorbesc limba germană aproape ca un localnic, a contribuit desigur la preluarea unor trăsături ale acestui mediu. De aceea, am o mare afinitate pentru un repertoriu care provine din acest mediu cultural: Richard Strauss, Richard Wagner, Franz Schubert sau Gustav Mahler. Dar, independent de toate acestea, răsună întotdeauna – uneori mai încet, alteori mai arzător – în gândul meu o melodie care sună foarte românește…
Ce conferă muzica mai mult sufletului ca, să spunem, pictura, sculptura sau dansul? Prin ce e esențialmente altfel conturat spiritual un muzician față de alți artiști?
Spre deosebire de alte forme de artă, muzica vizează inconștientul, respectiv subconștientul. O pictură, o imagine, la fel ca o sculptură poate apela la simțul nostru estetic sau la intelect. Pe dansator îl admirăm pentru agilitatea sa, pentru forță și eleganță, pentru armonia dintre mișcare și muzică. Muzica ne atinge însă în adâncuri. Ne putem propune să nu ne lăsăm impresionați de anumite melodii sau acorduri pentru ca, până la urmă, să fim, totuși, impresionați. Nu ne putem sustrage muzicii. Ea ne atinge acolo unde încetăm să fim ființe analitice, rămânând doar ființe. Ar fi trebuit să puneți această întrebare mai curând lui Sigmund Freud decât mie 🙂
A trăit și el în Austria 🙂 Care milanez câștigă mai mult la un show: căpitanul de la Internazzionale sau solistul de la Scala?
Răspunsul la aceasta întrebare este cel evident: un fotbalist profesionist – nici măcar nu trebuie să fie cel mai bun – câștigă mai mult decât ar putea câștiga vreodată cel mai bun cântăreț de operă. Dar poate că așa trebuie să fie. Oricât mi-aș dori ca în fiecare weekend să aibă loc spectacole de operă în stadioane pline sau ca festivalurile de operă de la Salzburg, Bayreuth sau Glyndebourne să fie transmise live și în întregime de posturile de televiziune, lucrurile astea nu se vor întâmpla. Chiar dacă ideea este amuzantă. Dacă o continuăm, ar însemna ca meciurile de fotbal să aibă loc pe scena unor teatre. Amatorii de fotbal ar purta costume de gală, iar pauza ar petrece-o în foyer, cu un pahar de șampanie în mână, discutând șoptit și cu aer de cunoscători fazele meciului.
Umblați prin lume, vă întâlniți cu mulți străini. Dincolo de complezență și formalități, ce simțiți, cum sunt percepuți astăzi românii? Ce s-a schimbat în percepția străinilor în ultimii, să spunem, zece ani?
Mai ales după 2007, relatările despre România au devenit mai diferențiate. De curând, mediile austriece și germane au semnalat povestea unui român care a văzut cum un domn în vârstă și-a pierdut portofelul într-o cafenea pe marginea unei autostrăzi și a plecat. Românul l-a urmat pe acel domn și i-a înapoiat portofelul în care se afla o sumă enormă, în jur de 75.000 de euro, dacă nu mă înșel. La fel se difuzează și faptul că un politician român vrea să păstreze titlul de doctor, cu toate că s-a dovedit că lucrarea sa de doctorat este un plagiat. Mesajul e, după câte înțeleg, că există indivizi și indivizi în cuprinsul acestui popor, cu alte cuvinte, se observă o trecerea la concret, spre deosebire de generalizările din trecut.
Eu personal pot spune că într-o producție londoneză colegii mei de ansamblu erau din Finlanda, Columbia, Statele Unite, Rusia și Coreea, adică eram doar o străină între străini.
Care a fost până acum, momentul cel mai dulce al carierei dumneavoastră?
Nu am un răspuns la această întrebare. Oricum nu unul direct. Când sunt sănătoasă, agreez opera, colegii sunt în formă, când regia este pasionantă și mă inspiră, când orchestra te poartă ca un surfer pe valurile din Hawaii, când poți comunica cu dirijorul din priviri – există spectacole și producții în care toate aceste elemente sunt prezente, iar atunci rezultă ceva ce este cu mult mai mare decât suma lor. Asemenea momente nu sunt doar dulci, ci de-a dreptul sublime și incomparabile. Din păcate sunt și rare…
De regulă, momentul de apogeu al carierei unui artist este unul și numai unul, ca să folosesc o expresie din matematică? Adică, poate fi altul pentru artist decât cel perceput de public?
Cariera unui artist este un fel de work in progress. La fel ca în economie, stagnarea nu este doar lipsa de progres, ci este, de fapt, începutul regresului. La atingerea unui apogeu, te afli deja în drum spre un altul, acceptând mereu noi mize. Dar, abstracție făcând de asta, mă bucur că datorită concertelor și a CD-urilor sunt, în prezent, mult mai cunoscută în România decât eram, să zicem, acum cinci ani. Este acesta un apogeu?
Cu care dintre personalitățile lumii pe care nu i-ați prins în viață v-ar plăcea să vă întâlniți?
Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc pe cel care a inventat roata și să cumpăr patentul. Aș fi devenit extrem de bogată și aș fi putut construi propriul meu teatru, în care, împreună cu prietenii mei, să pot realiza proiectele care m-ar fi bucurat cel mai mult 🙂
Noi, publicul, trăim emoția transmisă de pe scenă. Cum face o solistă diferența dintre un public și altul?
Casele de operă americane au tradiția de a juca repetițiile generale în fața unui public format din copii și tineret. În felul acesta, noi, artiștii, beneficiem de cele mai incredibile experiențe. Copiii și tinerii nu dispun de multe cunoștinte în materie, ei vin fără așteptări și reacționează spontan la cele văzute și auzite, în puncte în care publicul matur rămâne, prin tradiție și cu reverență, nemișcat. Minunat!
Ce muzici ascultați în bucătărie?
Charles Aznavour, Tom Jones, Diana Krall, Pearl Jam și mulți alții.
O farsă sau o întâmplare (tragi)comică trăită de Dumneavoastră la un spectacol?
Howard Shore, compozitorul care a scris muzica pentru filmul Lord of the Rings, a scris și o operă după filmul The Fly, iar eu am cântat rolul feminin principal, Veronica, în premiera absolută de la Los Angeles. Există o scenă de amor între Veronica și bariton. Regizorul a vrut ca în scena asta eu sa îngenunchez deasupra colegului meu, care stătea pe spate, deci dintre noi doi să fiu eu partea dominantă (și să pot cânta spre public :)). Până aici nu se întrevedeau probleme. Cu două săptămâni înainte de premieră, am fost la Santa Monica, unde, făcând baie în ocean, m-a răsturnat un val în așa fel, încât dintr-o răsucitură mi-am rupt meniscul. De atunci încolo, orice mișcare era o tortură. Timpul până la premieră era prea scurt pentru o operație. Pentru că nu exista un cover pentru rolul meu, ar fi însemnat să periclitez tot spectacolul. Așa că mi-am luat inima în dinți și am cântat scena de amor în genunchi, cu meniscul fisurat. În timp ce cântam, eram convinsă că urma să leșin de durere, fără îndoială eram intens concetrată. Urmarea a fost că The New York Times a descris scena ca fiind foarte reușită și intensă, ca exemplu de dăruire și joc de scenă necondiționat, în stilul Teresei Stratas 🙂
