Director fondator al cotidianului România liberă, Petre Mihai Băcanu este, fără îndoială, parte din istoria acestui ziar. În ultimul an de regim ceauşist, 1989, când era redactor la România liberă, a fost arestat pentru că ar fi realizat împreună cu colegii săi Mihai Creangă şi Anton Uncu, alături de inginerul Ştefan Niculescu Maier, maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, matriţerul Nicolae Neacşu şi economista Elena Gheorghe, un ziar clandestin intitulat „România”. A fost eliberat chiar în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 şi a doua zi a preluat conducerea României libere. Cotidianul a devenit în scurt principalul ziar de opoziţie din post-comunism. Petre Mihai Băcanu a povestit, special pentru suplimentul „România liberă – după 26 de ani”, ultima sa zi de arest şi primele zile de jurnalism liber.
Cum a fost pentru dumneavoastră revenirea la România liberă, după ce aţi fost eliberat din închisoare?
Eu am fost practic alungat din închisoare pe 22 decembrie. Atunci s-a prezentat în celula mea comandantul Direcţiei a VI-a cercetări penale a Securităţii şi mi-a spus că sunt liber. Deşi acolo nu îţi ardea de glume, am avut aşa un moment şi l-am întrebat cum pot să plec fără un bilet de ieşire. „Evadez?”, l-am întrebat. Pe urmă, chiar am făcut glume pe seama asta, că eu mă consider un evadat, că nu am nici un document că am fost eliberat. I-am spus că nu plec şi a rămas înmărmurit. După ce am examinat mai bine situaţia şi am văzut feţele gardienilor, mi-am dat seama că erau nedormiţi. Pe urmă am aflat că fuseseră la Timişoara toţi, toată Direcţia a VI-a. Pe 22 decembrie, îşi cam terminaseră treaba şi se întorseseră. Şi aveau feţele congestionate, erau obosiţi. Aşa că pur şi simplu am ieşit în stradă, unde am făcut un gest aproape involuntar, m-am aplecat şi am sărutat pământul, că nu îl mai văzusem de un an. Am plecat spre Piaţa Unirii. Am observat că pe un bloc scria „Jos Ceauşescu”.
Dar dumneavoastră nu ştiaţi atunci ce se întâmplă?
Nu ştiam nimic. Eu fusesem adus pe 1 decembrie de la Jilava la Cercetări Penale şi anchetatorul meu mi-a spus: „Cred că ai aflat ce se întâmplă prin Europa”. Eu nu aflasem nimic, că nu aveam de unde să aflu, eram în închisoare. Dar el îmi zice: „Băi, la noi nu se schimbă nimic, că la noi Tovarăşul e puternic, e iubit de cetăţeni”, o placă pe care o mai auzisem. Dar am observat apoi că arestul Cercetări Penale al Securităţii era arhiplin, ceea ce îmi sugera că se întâmplă ceva. Majoritatea dizidenţilor fuseseră aduşi acolo, să-i aibă aproape.
Aţi crezut vreo clipă, până în 22 decembrie, că se va prăbuşi comunismul în România?
Sigur că da. Nu mă gândeam că se va produce aşa repede, dar eram şi noi informaţi de ce se întâmplă în lume. Desigur, primeam informaţii din ce în ce mai greu, pentru că de unde aveam abonamente la France Press şi tot soiul de publicaţii, se ajunsese la situaţia absurdă că nici Pravda nu mai venea. Colegii de la Externe făceau o rubrică de fapt divers de pe glob, pe ultima pagină, în chenar, cu informaţii de pe agenţii sau din reviste. Nici nu avea titlu oficial, ca să nu atragă atenţia. Dar era din ce în ce mai greu de realizat, pentru că nu mai aveam nici un fel de abonamente la presa străină. Cu toate astea, mai căpătam informaţii despre ce se întâmplă prin Europa, mai ales la ruşi, cu glasnost şi perestroika. De asta am şi acţionat (cu ziarul clandestin – n.r.).
Ce aţi făcut după ce aţi pornit spre Piaţa Unirii?
Pe drum am văzut o efuziune generală, oameni cu steaguri, o fericire nemaipomenită. Tot învârtindu-mă eu pe acolo, s-a aproapiat un cetăţean, care m-a recunoscut şi mi-a spus că mă poate duce cu maşina acasă. Am luat-o pe undeva pe Şoseaua Viilor, dar erau închise toate drumurile, şi cumva am ajuns pe la Casa Scânteii (actuala Casa Presei – n.r.) Eu i-am spus că dacă tot am ajuns pe acolo, să mă lase acolo, să îmi văd colegii. Am oprit la România liberă. Eu nu ştiam, dar cineva a spus în primele ore din 22 decembrie că nu aş mai fi în viaţă, cred că chiar la TVR, aşa că toţi colegii mei au rămas surprinşi când am apărut. Au trimis o maşină şi i-au adus la redacţie pe soţia şi băiatul meu. Am stat împreună puţin, apoi am vrut să merg acasă, eram foarte slăbit.
Citește și: 21 decembrie 1989: Copilul unei țări orfane (TEXT INTEGRAL)
Bineînţeles că a doua zi au început să sosească şi colegii care aveau domiciliul forţat în ţară, aşa că ne-am reluat activitatea.
Dumneavoastră aţi fost, până să fiţi închis, redactor la România liberă. Cum de aţi fost numit, după eliberare, direct în conducerea ziarului?
Au vrut o dată să mă facă şef de secţie şi înainte de arestare, dar am preferat să rămân redactor de rubrică, aveam câteva rubrici pe care le ţineam. În zilele Revoluţiei, colegii ne-au pus pe noi, eu, Creangă şi Uncu, în fruntea redacţiei. Ultimul redactor şef al României libere (din comunism – n.r.) a fost Maria Costache, care nu avea nimic în comun cu presa, era mai mult activistă de partid, dar care a avut măcar decenţa să se retragă. Ea fusese un fel de curea de transmisie între secţia de presă a Comitetului Central şi redacţie, primea ordine de acolo şi le transmitea mai departe. Dar şi-a dat seama, după 22 decembrie, că nu mai are ce căuta la conducerea României libere şi a spus că se retrage.
Primul număr liber al noului cotidian liber de comunism a fost pe 23 decembrie dimineaţa, apoi a mai apărut o ediţie specială în aceeaşi zi. Dumneavoastră de când aţi început să lucraţi efectiv la noua România liberă?
România liberă a fost tot timpul un ziar mai liberal, ca să zic aşa. Cel puţin cât se putea în comunism. De exemplu, dacă se dădea pricaz să se publice şapte coloane cu Ceauşescu, România liberă dădea pe şapte coloane, iar în rest mai apărea şi altceva. Dar celelalte ziare dădeau câte o pagină cu subiectul respectiv. Schimbarea la România liberă a fost mai uşoară. Fuseseră câţiva comunişti înrăiţi, dar care erau marginalizaţi. Eu am ieşit din închisoare în 22 decembrie, iar pe 23 decembrie m-am apucat de treabă. Dar văzusem şi ce pregătiseră ei pentru dimineaţa de 23.
Cum de aţi decis ca ziarul să devină de opoziţie faţă de Frontul Salvării Naţionale? Când v-aţi gândit că nu vă place ce vedeţi la noua guvernare?
Eu când am ajuns acasă, pe 22 decembrie, pe la ora 17.00, m-am instalat la televizor, pe care l-am privit cu alţi ochi, că nu-l mai văzusem de un an. Am observat că se trăgea la Biblioteca Centrală Universitară şi la un moment dat s-a făcut apel de la TVR să se oprească focul. Şi focul s-a oprit. Şi atunci m-am întrebat: dacă există doi combatanţi care se urăsc de moarte, de au ajuns să tragă cu tunul, înseamnă că e ceva în neregulă. A doua zi le-am spus colegilor mei că trebuie să stăm cu ochii pe noua putere care se instalează. Drept este că ne-au chemat şi pe noi să ne bage în Frontul Salvării Naţionale, deja fuseseră cooptate Ana Blandiana şi Doina Cornea, dar noi nu voiam.
Pe 27 decembrie, m-a sunat Silviu Brucan şi m-a întrebat dacă poate să scrie la ziar. Noi ştiam bine cine a fost Brucan, dar am decis că fiind libertate, hai să îl lăsăm. Mi-a trimis un text pentru România liberă, un articol intitulat „Fără isme”, pe care l-am şi primit scris de mână (și care a apărut în ediția din 31 decembrie 1989 – n.r.). L-am citit şi spre finalul său am rămas tablou, pentru că scria acolo aşa, mi-aduc bine aminte: „Din acest moment, Frontul păseşte în campania electorală”. Atenţie, era 31 decembrie 1989. Ştiind că Brucan are un cuvânt foarte important de spus şi cam toţi făceau ce spunea el, mi-am dat seama că acolo se întâmplă ceva. Oficial, conducerea FSN declarase că doar va asigura alegerile libere şi se va desfiinţa. Mi-am dat seama însă că ei au început cu o mare minciună.
Am publicat textul în România liberă, am vrut iniţial să îi scot această ultimă propoziţie, dar apoi m-am gândit să îl las pe Brucan să moară pe limba lui, pentru că fraza aia era chestiunea cea mai importantă. Am păstrat mult timp manuscrisul acela, acum nu mai ştiu pe unde e. Cert este că ăsta a fost momentul în care noi am înţeles ce urmează.
Dar nu a fost singurul moment. Primeam la redacţie sute, mii, poate chiar zeci de mii de telegrame de la CAP-uri în sus, prin care toată lumea îşi exprima adeziunea faţă de FSN. Ba, interveneau cu pile să apară în ziar. Apoi a mai fost un episod. Adrian Sârbu era numit, la FSN, un fel de şef de secţie de presă. Ne-a chemat la guvern, am fost eu, Creangă şi Uncu. Eu am crezut că vrea să avem o discuţie informală, să ne cunoaştem. Ne-a primit într-un birou imens şi a început să ne spună ce avem de făcut. I-am spus: „Domnule, dumneata pe ce lume trăieşti? Nu mai primim ordine de nincăieri”. Eu mult timp am susţinut că unica libertate care s-a obţinut cu adevărat la Revoluţie a fost libertatea de expresie. Am ţinut cu dinţii să ne menţinem această libertate de exprimare. Au fost cel puţin 20 de încercări să ne bage pe gât o lege o presei, una mai ticăloasă decât alta. Noi ceream o lege a libertăţii presei, nu a sugrumării presei. Nu l-am mai văzut de atunci pe Sârbu. Dar apoi lucrurile s-au complicat, puterea dădea în gropi tot mai mult, aşa că am devenit ziar de opoziţie.
Din ce spuneţi dumneavoastră, pare că cei care au preluat puterea ştiau ce trebuie să facă, nu arătau ca nişte oameni care au fost luaţi prin surprindere de Revoluţie.
Eu am teoria mea privind acele evenimente. A fost o revoluţie autentică, oamenii au ieşit în stradă cu adevărat nemulţumiţi, dar cei care au preluat iniţial puterea nu au ştiut ce să facă cu ea, nefiind exersaţi. Aşa că în câteva ore au apărut nişte profesionişti ai puterii, nişte tipi care au ştiut să le ia puterea tinerilor care au scăpat de gloanţe. Asta este ce cred că s-a întâmplat.
Cum au fost primii ani ai tranziţiei ca ziar de opoziţie?
Am avut multe şicane. Ne aruncau ziarele din tren, la un moment dat i-am prins că ne-au dat mai multe retururi decât tipăriserăm. I-am făcut de râs în toate felurile, când depistam asemenea chestii. De exemplu, când găseam un teren să facem tipografia, cum ni-l luau. Toate şicanele posibile.
Spuneaţi că singura libertate câştigată cu adevărat la Revoluţie a fost libertatea de exprimare. Dar cum vedeţi în ziua de azi această libertate, cum arată presa?
Acum redacţiile s-au subţiat. Apoi, nici noi nu ne iubeam foarte tare între redacţii, dar în chestiuni esenţiale acţionam la comun. Acum nu se mai întâmplă aşa. A fost o nenorocire când a căzut Clubul Român de Presă, acum nu mai are cine să sancţioneze derapajele presei. Şi totuşi sunt optimist, cred că presa îşi va reveni. La noi presa a căzut mai mult decât în Occident, dar eu mă întâlnesc cu tot mai mulţi oameni care îmi spun că au avut perioade când nu au mai citit ziare, dar se întorc acum la plăcerea de a citi un cotidian. Apoi, în România mai este o chestiune. Televiziunile de ştiri, ca să acopere spaţiul, fac ceea ce nu fac cele din Occident. Acolo televiziunea anunţă subiectul, iar cotidienele îl dezbat. Aici televiziunile fac şi dezbaterea. Dar sunt optimist, cred că presa românească îşi va reveni încet, încet. Şi cred că se va face şi o selecţie benefică.
Interviu apărut în suplimentul de colecție dedicat Revoluției, publicat luni de România liberă. Abonați-vă la newsletterul României libere și veți putea primi suplimentul pe e-mailul dvs.
