La terminarea celei de-a 200-a reprezentații a spectacolului „Revizorul“, care se joacă de 10 ani pe scena Teatrului de Comedie, George Mihăiță ne-a vorbit despre o întreagă carieră trăită cu pasiune și determinare, despre film și teatru în perioada comunismului ‒ și despre o montare care ar putea face furori anul viitor.
Era binișor trecut de zece seara, dar l-am găsit debordând de energie, ca și când nimic din acea zi nu fusese solicitant.
Reporter: Ați spus adesea că decisivă în alegerea dvs. de a vă îndrepta spre actorie a fost întâlnirea cu Toma Caragiu. Ce anume v-a fascinat la el?
George Mihăiță: Toma Caragiu era pentru mine o icoană. M-a fascinat încă din copilărie. Mi-l imaginam purtând o aureolă și mă gândeam dacă aș putea face cumva să intru în aureola aceea pentru a putea fi mereu în preajma lui. Ceea ce într-un fel sau altul s-a și întâmplat. Eram elev la Școala de Muzică de la Ploiești, în clasa a șaptea, și am avut ocazia să-l văd într–un spectacol, se numea „De Pretore Vicenzo“. După acest spectacol, am știut (și mi-am dorit cu toată convingerea) că vreau să fac teatru. Apoi, în primul an de studiu am jucat în filmul „Reconstituirea“, iar omul care m-a felicitat a fost Toma Caragiu. În primul meu spectacol de teatru pe care l-am susținut la Bulandra, partener de scenă mi-a fost el. În timp, multe lucruri s-au legat de numele lui: bărulețul meu s-a nimerit să fie pe strada care-i poartă numele, am primit din partea lui Horațiu Mălăele fluierul cu care Toma a jucat în acel prim spectacol al întâlnirii noastre și mai sunt alte câteva povești de păstrat doar pentru mine.
Nu ați intrat de prima dată la Institutul de Artă Teatrală din București. V-ați gândit atunci să renunțați? Ce altă meserie era pe lista de opțiuni?
Nicio clipă nu m-am gândit și nu mi-aș fi dorit să fac altceva. Am fost optimist și perseverent, simțind că pe acest drum trebuie să merg încă din liceu, pe când încercam tot felul de forme de divertisment pentru colegi și profesori.
Debutul cinematografic a fost în anul 1968, în filmul „Reconstituirea“. Așa-dar, o carieră întreagă trecută prin două regimuri diametral opuse. Cum era să faci teatru și film în perioada comunistă?
În perioada regimului comunist lucrurile mergeau destul de bine. Colegul Alexandru Repan avea o glumă, spunea că agentul nostru era Partidul Comunist Român. Un sâmbure de adevăr exista în vorbele lui, în sensul că se făceau poate peste 30 de filme pe an în care noi aveam șansa să jucăm. Dacă-mi permiteți, prin prisma acestui fapt eu am reușit să capăt un nume înainte de ’89.
Cât de cenzurată vă era activitatea?
Încercam să montăm spectacole care să nu aibă nevoie de cenzură. Însă am avut și eu un moment de cotitură legat de o posibilă cenzură. Uite, este prima dată când o spun: pe 16 decembrie 1989 a avut loc vizionarea unei piese la care noi lucrasem de ceva timp. Noroc că a venit Revoluția, pentru că piesa era montată de Ducu Darie, iar pesonajele erau Gaddafi, Ceaușescu și Ilici Brejnev. Chiar și așa, partidul n-a înțeles că nu din teatru venea pericolul, dar probabil de asta și-au dat seama în primele zile ale Revoluției.
Revenind la zi, cum percepeți teatrul independent? Îl vedeți ca de bun augur?
Am o părere foarte bună despre acest curent, pentru că sunt foarte mulți actori și regizori tineri care au rămas pe tușă în teatrele de stat din cauza faptului că există un număr redus de posturi, chiar dacă primăria încearcă să le suplimenteze în permanență. Iar prin aceste teatre independente, actorii au prilejul să-și continue pasiunea și meseria. Altfel, am văzut spectacole foarte bune puse în scenă de regizori independenți – noi, aici, la Teatrul de Comedie avem un proiect care se numește „Comedia ține la tineri“ unde ne dorim să susținem și să încurajăm proiectele independente ale tinerilor. Peste 20 de tineri au montat până acum spectacole pe scena Teatrului de Comedie.
Un actor desăvârșit abordează toate genurile teatrale, dar probabil că există o preferință pentru unul dintre ele. A dumneavoastră care este?
Un actor nu trebuie să aparțină unui singur gen teatral. Nu există talent și bucurie mai mare atunci când poți trece cu ușurință de la plâns la râs, de la dramă la comedie, este cel mai frumos sentiment să știi că ești un actor complex.
Sunteți la conducerea Teatrului de Comedie de 14 ani. E greu, e ușor?
Nu-i ușor, dar nici greu. Atunci când ai experiență de viață, când ai succes în meserie și nu ai dorința de a domina tu în toate aparițiile teatrale, atunci când ești într-o relație de prietenie cu toți colegii din teatru, încerci să faci să le fie bine lor, pentru că dacă le este bine lor îți va fi bine și ție, și teatrului. Iar pentru mine să fac totul bine pentru teatru este echivalentul achitării de un rol mare.
„Revizorul“ este unul dintre cele mai longevi-ve spectacole jucate pe scena teatrului româ-nesc. În 10 ani au fost juca-te peste 200 de reprezen-ta-ții. Cât s-au schimbat spectacolul, distribuția, regia în anii aceștia?
Lia Manțoc, unul dintre scenografii importanți ai teatrului românesc, ne-a spus că jucăm ca la început, ba chiar mai bine decât la început. Este un compliment venit chiar de la un profesionist. Iar noi dăruim ceea ce primim de la public. Nu ai cum să nu joci cu mai multă determinare atunci când vezi reacția publicului. Distribuția nu s-a schimbat, cu singura mențiune că exis-tă o dublură. A început cu Ștefan Bănică, iar pe parcurs, din cauza programului solicitant al lui Ștefan, a intrat Horațiu Mălăele, mai ales că el jucase la Radio rolul Revizorului.
Care este frecvența cu care repetați, acum, după 10 ani?
Eu, cel puțin, vin întotdeauna cu două ore înainte de spectacol și repet singur, trec prin tot rolul. Și așa va fi mereu, pentru că trebuie să te descarci puțin, să lași celelalte roluri deoparte, și să vii proaspăt cu rolul respectiv. Se întâmplă ca peste zi să te încarci cu tot felul de lucruri, iar pentru asta înain-te de spectacol trebuie să uiți de ele și să te lași intrat în personaj.
Ce proiecte pregătiți pentru anul 2017? Turnee prin țară veți face?
Aș vrea ca producția urmă-toare să facă furori nu doar în România, ci și peste hotare, este vorba despre un spectacol la care țin foarte mult și care va avea premiera pe 21 decembrie. Vorbesc despre „Micul Prinț“, în regia lui Alexandru Dabija și sceno-grafia celui mai mare artist vizual din România, Mircea Cantor, care trăiește la Paris. Vom fi prezenți la aproape toate festivalurile de teatru din țară și ne pare rău că nu putem mări frecvența deplasărilor, pentru a ne putea întâlni mai des cu publicul din România, dar asta se întâmplă din cauza costurilor foarte ridicate legate de transport, cazare, decor…
Care este cea mai mare satisfacție profesională? Dar cel mai mare regret?
Când vezi că scrie la intrare „epuizat“ înseamnă că spectacolele acelea au fost văzute de niște oameni care au transmis, la rândul lor, altor oameni să meargă să vadă spectacolul. Când ai succes cu un spectacol și lumea vrea să te mai vadă și în alte spectacole, asta este o bucurie. Când ai șansa să lucrezi cu regizori importanți și iubiți de public, astea sunt mari satisfacții. Când se scrie bine despre tine, când te oprește lumea pe stradă – toate sunt satisfacții, iar asta denotă faptul că nu ai trecut degeaba prin viața artistică.
Regretul este că nu am avut timp să mă bucur de o bibliotecă acasă, în tinerețe. Ca să citesc mult mai mult decât am citit. Am mai compensat, totuși, pe linie teatrală, citind foarte multe piese de teatru.
Aveți un spectacol pre-ferat dintre cele în care jucați?
Nu pot spune acum: vai, „Pokerul“ este pe primul loc, sau vai, spectacolul pe care-l joc cu Marcel Iureș este preferatul meu, vai, „Revizorul“ este în topul preferințelor mele. Ele transmit atât de multă emoție, atât de bine mă simt în toate rolurile pe care le am, încât dacă aș face un clasament s-ar supăra rolurile unul pe celălalt.
"Vin întotdeauna cu două ore înainte de spectacol și repet singur. Așa va fi mereu, pentru că trebuie să te descarci puțin, să lași celelalte roluri deoparte și să vii proaspăt cu rolul respectiv. Se întâmplă ca peste zi să te încarci cu tot felul de lucruri, iar pentru asta înainte de spectacol trebuie să uiți de ele și să te lași intrat în personaj.
Aș vrea ca producția următoare să facă furori nu doar în România, ci și peste hotare, este vorba despre «Micul Prinț», un spectacol la care țin foarte mult, și care va avea premiera pe 21 decembrie.“
