Turistii de toate natiile care se plimbau in lungul cheiului din fata Canalului San Marco erau vadit stanjeniti, simtindu-se luati cu asalt nu de benefica briza dinspre laguna, ci de rafalele unui discurs proiectat de puternice megafoane. Vorbea si gesticula cu toata forta Umberto Bossi, inoxidabilul lider al miscarii nationaliste Liga Nordului. Era plasat pe o scena plutitoare ce acostase acolo unde navele Serenissimei aduceau pe vremuri, de pe mari, parfumurile si bogatiile unui lucrativ negot. Dar, pe atunci ele aduceau si experienta contactului cu alte lumi, intr-o vreme cand nu xenofobia, ci curiozitatea si toleranta erau naturale si pretuite. Urla nu doar spre trupele lui fanatizate, ci si spre turistii care nu pricepeau nimic. De 13 ani ritualul este acelasi: marele prelat al separatistilor vine si goleste in apele Adriaticei continutul unui vas in care s-au amestecat esantioane de apa luate din Po, din Piave si din Olona.
Gest simbolic ce vrea sa spuna ca nu e departe ziua in care Marele Nord, impreuna cu Marele Centru se vor desprinde de restul statului italian si vor trai marea aventura a prosperitatii absolute. Fara lenesii din sud, fara romani, fara africani!
Padania libera! Sa dispara suta la suta imigratia clandestina! Vrem schimbari epocale, independenta totala, nu ne mai multumim cu federalismul – tuna Bossi, chiar din pozitia de principal aliat al premierului Berlusconi in actualul guvern, dar deja cu gandul la alte posibile combinatii politice in momentul in care lui Berlusconi ar putea sa-i explodeze in mana bomba unor afaceri din trecutul mai indepartat, dupa seria de scandaluri picante cu fetele de escorta platite. Berlusconi se vede acum atacat si de alti apropiati, inclusiv de Fini, seful Camerei Deputatilor, pe un esichier politic unde marja lui de manevra ramane totusi redutabila.
Dar tocmai acesta este paradoxul trist al Italiei de azi: omul care o conduce nu mai are nici un proiect national credibil sa o scoata din criza. Iar pe plan international a devenit un clovn ridicol, luat peste picior de mai toata presa mondiala. Este o caricatura de italian; se umfla in pene ca el ar fi ramas un "cuceritor" de femei, in buna descendenta a lui Casanova, nu unul nevoit sa le plateasca.
Italia traverseaza una dintre acele crize politice care, in epoca moderna, au aruncat-o deja in experiente colective sumbre si chiar sangeroase. Grupurile de ciomagari infierbantati de alcool care au navalit duminica pe stradutele Venetiei (unul dintre ele a vandalizat un bar fiindca avea angajat un chelner albanez, care a fost batut la sange) nu mai sunt doar semnele unei politici teatralizate, o fanfaronada tipic italiana. Nivelul de intoleranta a sporit simtitor.
El se manifesta prin grimase fata de strainii care nu sunt americani sau occidentali, ori chiar prin apostrofari. Eram, pe un vaporetto, un grup de poeti si pictori din Bistrita si din restul Transilvaniei (Olimpia Pop, Marcel Lupse, Adrian Popescu, Ioan Pintea, Mircea Malut, stefan Damian, Vasile Dancu si subsemnatul), vorbeam intre noi romaneste, nu eram mai zgomotosi decat turistii italieni cand urca in metroul parizian. "Siete romeni", ni s-a adresat cu un cert dispret un domn ce citea, culmea, un ziar de stanga, La Repubblica! Noroc insa ca la Institutul Cultural Roman am gasit cateva zeci de italieni sinceri, curiosi si in privinta culturii romanesti, desi locuiesc in miracolul cultural al lagunei lor unice.
Paradoxul Venetiei? Mai mult decat apele marii si poluarea, o sapa acum la temelii acizii unei intolerante ce emana doar mediocritate politica, impostura populista, calcule meschine. Dar trebuie vazuta cealalta fata a paradoxului. Faptul ca secole la rand stramosii venetienilor de astazi nu au lasat nici un interior nepictat, nici o piata publica fara fastuoase mozaicuri, frize sau statui, nici un cartier fara biserici, teatre, ateliere de tiparit carti si nici o sala cu rezonanta de unde sa nu se auda si acea muzica angelica celebrand si miracolul prieteniei!
