In istoria domnitorilor nostri nu sunt multe acte de demisie voluntara. Oricum, ele survin abia prin veacul al XVI-lea, cand vechile dinastii (Basarabii, Musatinii) isi cam inceta-sera descendenta in linie dreapta. Totodata, ele sunt dinainte de instaurarea domniilor fanariote, cand actul voluntar al demisiei nu mai era posibil, ocuparea sau nu a tronului depinzand de bunul plac al sultanului. Ma gandesc mai ales la plecarea de bunavoie a lui Petru schiopul din scaunul Moldovei, consemnata cu regret de cronicar (fiindca, s-a spus, voievodul nu voise sa mai spolieze populatia, introducand inca un impozit). Dar si la fuga spre Ardeal a lui Petru Cercel, jefuit in etape, mai intai de ai lui, apoi de straini, inchis de maghiari si scapat de acolo pentru a sfarsi, in cele din urma, pe fundul Bosforului. Ar mai fi poate exemple, dar cate unul din fiecare principat ajunge pentru a pricepe ca demisia – sau, ma rog, abdicarea, in cazul principilor – e posibila doar in timpuri de, macar relativa, libertate si neingradire, fiind un act ce implica o decizie personala. Ea survine, indeobste, atunci cand intre autorul demisiei si partenerul contractului in cadrul caruia acesta indeplinea o functie cu anumite atributii survin dezacorduri pe care primul decide ca o simpla negociere nu le mai poate depasi. Daca celalalt, fie el angajator, institutie sau comunitate, ia exact aceeasi decizie, ceea ce rezulta e insa o concediere, o "punere pe liber", si nu o demisie. Aceasta din urma poate veni, cum se stie, numai dinspre angajat, dinspre "prestator". Iar faptul nu este indiferent, pentru ca demisia, chiar fiind un gest extrem de iesire dintr-o situatie profesionala socotita dezamagitoare sau nepotrivita, ramane o revansa, un privilegiu moral al individului nemultumit.
Pe la noi demisiile la varf nu au fost insa populare. Nu s-ar putea spune ca ele au precumpanit nici la nivel popular, printre oamenii simpli, care au preferat alte forme de protest: fuga, haiducia, revolta… Bune si ele, sub raport faptic, dar delegitimate etic prin disimulare si violenta. Nimic nu egaleaza fair play-ul unei demisii cinstite, ce ia forma unei petitii, dar care inseamna, de fapt, demnitatea unei ruperi pe fata a contractului, in nume propriu si la lumina zilei. Cat de depreciata e demisia la noi, inca din vechime, o arata sinonimele pe care le da dictionarul acestui neologism de origine latina. Ele sunt ori grecisme precum "paretisire", "paretisi", folosite mai ales in biserica, ori – de-a dreptul si oarecum neasteptat – "prostire" si decadere dintr-o slujba. Ultimul cuvant, legat de faimosul sinonim "prostime", intrebuintat in legatura cu vulgul, cu norodul simplu, cu "talpa tarii" are conotatia de revenire in anonimatul si indistinctia multimii de jos, degradare sociala. Or, tocmai aceasta pare sa fie lectura preferentiala data cuvantului demisie in cercurile noastre politice.
Cand Mircea Miclea a renuntat la functia de ministru al Educatiei, el a specificat ca ar fi vorba despre o demisie "de onoare". Or, cata vreme ramane un act de vointa personala, neconditionat de vreo presiune exterioara, provenind doar dintr-o constatare pragmatica ori o distantare morala, demisia este (si) un act de onoare, fara a necesita explicatii aditionale. Datorita acestui act, nici "a fi demis" nu este posibil la nivelul formularilor adecvate, fiind preferabila evocarea aceluiasi act prin "concediere" (sau "mazilire", in cazul domnilor de odinioara).
Printre alte caracteristici care vor face probabil din guvernul Tariceanu doi un moment burlesc de istorie romaneasca este si aceea ca el reuneste o serie de demnitari ce au alura unor potentiali demisionari. Tonul il da chiar Calin Popescu Tariceanu insusi, motivele pentru care i-ar sta din nou bine pe banca rezervelor nefiind, necesarmente, basesciene (faimoasa acuza de obedienta fata de Patriciu), ci aglomerandu-se, mai recent, fara efort (inabilitatea patenta in selectarea echipei guvernamentale, interesul personal plauzibil in cazul taxei de inmatriculare auto, contributia la mahalagizarea discursului si actiunii politice romanesti s. a.). Decebal Traian Remes nu avea de ce sa astepte scandalul cu produse agroalimentare pentru a se cere pe tusa, nici el. Inca de la primele masuri – cea cu dosarele necesar a se afla pe mesele fiecarei unitati din subordine la orice ora sau povestea cu scosul canapelelor de prin sedii – era clar ce fel de fanfaronada practica pe seama cetatenilor. Pe aceeasi cale regala a pasit in graba si practicul poet al cifrelor, Varujan Vosganian, al carui program ministerial a constat in obsesia repararii ceasului de pe fatada cladirii oficiale pe care o ocupa si balbaiala jenanta despre aceeasi taxa pe importat masini. In loc sa incerce sa desfaca ceea ce facuse Monica Macovei, enervand oficialii UE, Tudor Chiuariu putea macar aborda prudent reforma justitiei. Campion la balbe, gafe si incompetenta ramane, insa, desigur, Adrian Cioroianu, partizanul deportarilor (nu chiar acuma!) si inovator inoportun in materie de protocol diplomatic. In fine, guresul Ludovic Orban a mutat reflectoarele asupra sa, printr-un comportament cel putin ciudat in cazul unui presupus accident si, mai ales, prin rapida alternare a versiunilor despre aceleasi fapte. Interese personale, fanfaronada trista, declaratii iresponsabile si comportament lipsit de discernamant – iata cateva dintre atuurile unei echipe de ministri care nu are nici cea mai mica intentie de a-si salva obrazul prin cate o demisie.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
