La fel ca o scurtă răpăială musonică, evenimentele recente petrecute pe subcontinentul indian au dat semnale contradictorii. S-a trezit diplomaţia indiană din lunga ei siestă estivală sau e o simplă iluzie?
Spre sfârşitul lunii iulie, după ce oficiali de rang mai mic din ministerele de resort ale Indiei şi Pakistanului au pregătit terenul, miniştrii de Externe ai celor două ţări s-au întâlnit, în fine, la New Delhi, pe 26 şi 27 iulie. E în sine un lucru remarcabil, dacă ne gândim la explozia unor bombe cu doar două săptămâni înainte la Mumbai – un atac terorist care a făcut 26 de morţi şi 130 de răniţi. Dar pornind de la suspiciunea multor indieni că atacul a fost, de fapt, într-un fel sau altul, orchestrat în Pakistan, este şi mai remarcabil că nu au existat puseurile diplomatice ale unor acuze reciproce.
În schimb, cei doi miniştri de Externe s-au întâlnit la momentul stabilit şi au convenit să se mai întâlnească, după ce au emis un comunicat comun cu mesaj semnificativ-încurajator, în care se vorbeşte de intensificarea comerţului şi de luarea mai multor măsuri de sporire a încrederii. Pentru alte state vecine, asta ar putea să sune a rutină diplomatică; pentru India şi Pakistan, simpla menţinere a unei structuri de dialog e un progres notabil.
La vest de India însă, în Afganistan, lucrurile sunt cu mult mai sumbre. Afganistanul trece printr-o perioadă de violenţă care însoţeşte începutul retragerii trupelor SUA şi NATO. În afară de cei 30 de soldaţi americani ucişi prin doborârea elicopterului în care erau îmbarcaţi, au mai fost asasinaţi, în ultimele trei luni, şapte oficiali de top afghani – inclusiv Ahmed Wali Karzai, fratele vitreg al preşedintelui Hamid Karzai şi un actor-cheie în jocurile de putere ale pashtunilor, cel mai mare trib din Afganistan, precum şi Ghulam Haider Hamidi, influentul primar al Kandaharului.
Poate că era inevitabil ca atmosfera din Afganistan să se înrăutăţească. Recenta întâlnire trilaterală dintre Afganistan, SUA şi Pakistan, care a făcut apel la implicarea talibanilor în găsirea unei soluţii politice la problemele ţării, s-a dovedit a fi în mare, un exerciţiu pro forma. Mai mult, preşedintele Karzai se confruntă cu o criză parlamentară, iar cabinetul său încă nu e complet. La toate acestea se adaugă probleme financiare tot mai severe. FMI nu a mai făcut în ultimele luni nici o plată către banca centrală afghană, motivul fiind, se pare, scandalurile de corupţie.
Şi India are parte de propria ei porţie de scandaluri. După ce au cuprins întregul sector al telefoniei mobile (vânzarea frauduloasă de frecvenţe ar putea să-l fi costat pe contribuabilul indian 39 miliarde de dolari), scandaluri masive de corupţie lovesc acum şi industria de minerit din domeniul minereului de fier. Rămâne, desigur, şi un persistent miros fetid de la proasta organizare a Jocurilor Commonwealth la New Delhi de anul trecut.
Oamenii cei mai bogaţi şi aflaţi în cele mai importante poziţii în stat sunt acum arătaţi acuzator cu degetul. Rapoarte separate, redactate de un fost judecător la Curtea Supremă şi actual Avocat al Poporului, precum şi de Corpul de Control şi Audit General al Indiei, listează o serie întreagă de comisioane şi omisiuni, cu deturnări de „miliarde de dolari sub formă de redevenţe, taxe şi alte plăţi” şi „sume enorme plătite drept mită” în cazul extracţiei de minereu de fier. Se mai vorbeşte de faptul că „operaţiuni de tip mafiot” devin o „practică obişnuită” în statul Karnataka, din sudul Indiei.
Sunt acuzaţii serioase, care au paralizat procesul decizional în guvernul premierului Manmohan Singh, controlat de Partidul Congresului. Dar să dăm guvernului ce-i al guvernului: Bangladesh-ul a conferit luna trecută cea mai înaltă distincţie a statului, „Bangladesh Swadhinata Sanmanona”, fostului prim-ministru indian Indira Gandhi, pentru extraordinara sa contribuţie la „Războiul de eliberare” al Bangladesh-ului din 1971, prin care a obţinut independenţa faţă de Pakistan. Preşedintele Zillur Rahman i-a spus preşedintei Partidului Congresului, Sonia Gandhi, că soacra sa a „influenţat mersul istoriei şi soarta unor întregi generaţii”. Dată fiind ambivalenţa care a marcat relaţiile dintre cele două ţări, există speranţa reală a unui nou început în relaţiile bilaterale.
Potenţialul Indiei de promovare a creşterii economice şi stabilităţii în Asia de Sud a fost, de asemenea, subliniat de ministrul american de Externe, Hillary Clinton, care a petrecut în iulie trei zile pline de succes în India. Într-un discurs marcant, ea a declarat la Chennai că „deciziile Asiei vor fi definite de India”, ale cărei „pieţe vor juca un rol major în Asia de Sud-Est, Asia Centrală şi în alte regiuni” şi a făcut un apel ca India „să joace un rol în tranziţia democratică din Orientul Mijlociu”.
Clinton a mai abordat un subiect care îi uneşte pe toţi indienii: dorinţa de a obţine un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. SUA vor susţine asipraţiile Indiei, a declarat Clinton, dar sub trei rezerve: „un rol major şi definitoriu în Myanmar”, însemnând că India va trebui să insiste pe lângă generalii aflaţi la putere să accepte o tranziţie democratică; apoi folosirea de către India a bunelor sale oficii pentru a „convinge Iranul în privinţa proliferării nucleare”; în al treilea rând ca India să ofere „tot ajutorul de care este nevoie” pentru ca Nepalul, Bangladesh-ul şi Maldivele” să se alăture Indiei ca pieţe emergente prospere.
Pe subcontinentul Asiei de Sud, înţesat de ţări cu probleme profunde, rolul Indiei în promovarea stabilităţii şi prosperităţii este esenţial. Dar poate să‑şi îndeplinească acest rol? America a dat Indiei un test important şi util, iar succesul ambiţiilor sale privind un rol global corespunzător dimensiunii şi perspectivelor sale va depinde de abilitatea cu care îşi va influenţa în bine propriii vecini.
Jaswant Singh, fost ministru indian al finanţelor, al externelor şi al apărării, este autorul cărţii „Jinnah: India – Partition – Independence”.
Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
