Dacă e să ne luăm după cifrele prezentate de către ministrul Educaţiei, a fost un bacalaureat “normal”. Promovabilitatea a fost cea mai înaltă de la inventarea camerelor de supraveghere video.
Aici ar fi o discuţie, căci 30.000 de absolvenţi ai clasei a XII-a nu s-au înscris; dacă raportăm numărul “reuşiţilor” la totalul absolvenţilor, şi nu la cel al celor înscrişi la examen, pentru a reflecta mai corect eficienţa sistemului, obţinem o cifră apropiată de cea din anii trecuţi. Spre cinstea sa, ministrul Pricopie nu s-a grăbit să anunţe triumfalist recordul “post-funerist”, evidenţiind condiţiile schimbate care fac cifrele greu de comparat.
Mai ciudată a apărut aserţiunea referitoare la cele 0,16% din totalul persoanelor implicate în bacalaureat care sunt suspectate de fraudă, cifră care şi ea ar fi comparabilă cu cele din anii trecuţi. Mă tem însă că, atunci când e vorba de corupţie, procentajele nu ne prea ajută. Ceea ce s-a întâmplat anul ăsta, cu zeci de poliţişti şi procurori descinşi într-un liceu, este fără precedent.
Discuţiile din spaţiul public s-au concentrat asupra eventualelor abuzuri care s ar fi produs în timpul anchetei penale. E o temă la care nu mă voi referi aici, pentru că îmi lipsesc informaţiile necesare şi prefer să aştept rezultatele investigaţiilor pe care (sper) le vor întreprinde Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul de Interne.
Problema principală mi se pare mai vechea temă a corupţiei din instituţiile publice, devenită acută în sistemul de educaţie, unde gravitatea actelor creşte exponenţial. Un adolescent care învaţă în şcoală cum să dea mită, cum să profite de coruptibilitatea celui care ar trebui să fie model de corectitudine, nu prea are cum să nu devină, la rândul său, un corupător sau un corupt. Corupţia din şcoli este elementul care asigură reproducerea şi amplificarea fenomenului de la o generaţie la alta.
Un prim element care trebuie să ne pună pe gânduri este faptul că atât la Liceul „Bolintineanu“, cât şi la altele la care s-au descoperit indicii că au existat infracţiuni similare, acţiunea de contracarare nu a fost iniţiată din interiorul sistemului, ci din afara lui. Mi-ar fi plăcut (vorba vine!) ca inspectorii, directorii, profesorii să fie cei care declanşează ancheta. Asta ar fi însemnat că sistemul nu e în totalitate bolnav, că dispune încă de mecanisme de apărare, că elementele sănătoase luptă pentru eliminarea celor stricate. Din păcate, nu ni s-a semnalat nici un caz în care cineva din interiorul ministerului, indiferent la ce palier, să fi declanşat o anchetă vizând corupţia la bacalaureat.
În cazul examenelor de tipul bacalaureatului, totul porneşte de la banii strânşi de la elevi sub forma “protocolului” datorat comisiei şi supraveghetorilor. Versiunea inocentă, apărută o dată cu introducerea comisiilor din afara liceului, era că profesorii respectivi petrec mai mult de douăsprezece ore în şcoală, că se cade să fie omeniţi cu un suc, un sandvici, o cafea, un fursec. Treptat, de la an la an, trataţia s-au sofisticat, fursecului i s-au adăugat cartuşul de ţigări şi sticla de whisky (pentru acasă), apoi plicul cu bani.
Fenomenul “protocolului” exista şi în fotbal, cu ani în urmă, unde arbitrii trebuiau “omeniţi” de către echipele-gazdă cu o masă, un hotel mai acătării etc. Ne amintim de patronul de club care încerca să câştige bunăvoinţa echipei de arbitri străini cu ajutorul unor “folcloriste” mai libertine. Acolo, lucrurile s-au rezolvat o dată ce “trataţia” s-a oficializat şi i s-a stabilit cuantumul, acelaşi pentru toate echipele şi toţi arbitrii.
Şi secretarul de stat din Ministerul Educaţiei anunţa, acum o lună, că “strângerea de fonduri pentru protocol la examenul de bacalaureat este interzisă, iar cei care vor accepta astfel de practici vor fi excluşi din comisiile de examen pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani”, doar că totul a rămas la nivel declarativ. Toată lumea ştie că “protocolul” nu e în regulă, dar că se practică şi nu prea e nimic de făcut. Complicitatea e generală: profesori, părinţi, elevi, toţi ştiu, dar când sunt întrebaţi, spun că ei personal nu au participat. Elevii sunt în situaţia cea mai proastă: atunci când refuză să participe, sunt penalizaţi de către propriii colegi (care “trebuie” să completeze sumele), sunt excluşi din grup. Profesorii joacă de obicei rolul de mediator. Ei au învăţat să nu se implice material (de obicei, banii sunt strânşi de către un părinte sau un elev şi transmişi celor mituiţi pe căi “depersonalizate” de genul cutiei cu şerveţele). Părinţii sau elevii n-ar putea ajunge la comisia venită din afara şcolii fără concursul unor profesori din şcoală care să discute “de la om la om” cu membrii comisiei de examen.
Una peste alta, sistemul funcţionează datorită complicităţii tuturor celor care ştiu ce se petrece, dar închid ochii. Mentalitatea că “eu nu pot schimba de unul singur un sistem” produce efecte monstruoase.
Mircea Kivu este sociolog.
