Inca o calamitate: unu mai

„A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva” scria, demult, poetul. Anii au trecut si acum vine, parca mai des decat altadata, unu mai, iar ceea ce trebuie acoperit nu e inima, ci ochii. Ca sa nu mai vedem ce lasa in urma, vorba ceea, „minivacanta de 1 mai”. Asta cu „minivacanta” a devenit deja un tic TV de care nu mai putem scapa, asa cum nu putem scapa de „micuti” cand e vorba de copii sau de „bebelusi” cand e vorba de sugari. Unu mai a devenit, din muncitoresc, daca o fi fost vreodata asa ceva, un fel de calamitate naturala, mai ritmica la noi decat inundatiile.
Ce inseamna „minivacanta”. Pai, foarte simplu. Trenuri ultraaglomerate spre litoral mai ales, gata de reparatii capitale imediat dupa prima cursa din „minivacanta”, urlete mai intai, batai mai tarziu, ca doar e sarbatoare si trebuie sa ne distram, nu-i asa? Distractie la comanda. Nu stiu cati dintre fericitii tineri care se stramba grotesc in fata camerelor de la stiri ca sa ne convinga de autenticitatea bucuriei lor sunt gata sa execute comenzile sefilor si patronilor cu acelasi entuziasm cu care executa comanda (ce le-abate de mai multe ori pe an, vorba altui poet, „ca la pasari”): distrati-va.
Acum vreo cateva decenii, ne miram al dracului de ideea suedezilor, despre care auzeam la cine stie a cata gura, de a se imbarca pe un vapor de croaziera vinerea seara pentru a bea pana cadeau lati vreo doua zile si a se intoarce apoi, fericiti, in tara muma care prohibea alcoolul prin preturi, duminica seara si a se apuca linistiti de treaba luni dimineata.
E drept, ne miram pentru ca aici, in socialismul victorios, toata lumea se facea ca munceste, iar ei, adica patronii, statul socialist in speta, se faceau ca ne platesc. Si atunci nu era nevoie sa te imbeti doar de vineri pana duminica, o faceai „de sambata pana luni”, ca-n cantecul maramuresean, cu un supliment regulat: si de luni pana sambata. Ceea ce insa n-am auzit atunci, nici despre suedezi, nici despre alti betivi, era ca, in delirul acestei distractii, ei ar fi distrus totul in jur, desi e foarte probabil sa o fi facut. O fac, in orice caz, suporterii englezi, dar si altii, ai echipelor de fotbal. Din punctul asta de vedere ne-am cam integrat in Europa, inainte chiar de a intra, ca sa fac acest distins distinguo pe care l-a practicat la ultima sa trecere pe la Otopeni – Henri Coanda dl presedinte Traian Basescu.
Ceea ce am vazut dupa prima cursa a unui tren spre mare a intrecut orice inchipuire. Dorinta de distrugere cu orice pret si a orice iti iese in cale trebuie sa aiba vreo radacina demna de un psihanalist. De fapt, ea motiveaza si asa-zisa distractie. Ca sa nu mai spun ca, una peste alta, distractie si distrugere au cam aceeasi radacina: distr… Toti acestia sunt decisi sa se distruga intai pe ei insisi, astfel incat un supliment, compartimentul, closetul, culoarul trenului sau camerele de hotel, nu mai are nici o importanta. Intrebarea ar fi: de unde atata instinct sinucigas? Mai ales intr-o vreme cand orizontul unui tanar nu este cu desavarsire inchis, asa cum era pe vremea socialismului, la nevoie chiar un capsunarit in Spania putandu-l scoate din impasul in care, sa zicem, a ajuns. Caci alcoolismul e larg raspandit, se stie, acolo unde orizontul vietii personale e inchis. Alcoolul deschide acelor oameni perspective, iluzorii, la care altfel n-ar putea visa. Dar aici, sa avem pardon, ce vis e asta, in care nu faci decat o criza de isterie, de violenta care pe unii ii duce chiar la moarte, Doamne fereste? Ce vis? Cosmar.
Pana la urma, toata aceasta tevatura e fara haz si imaginatie. Chiar n-aveti, dom'le, nici o alta idee?