Când în urmă cu peste două decenii mă refugiam la Paris, am fost surprins să văd pe un zid o frază ce părea că mă aşteaptă: „Ocupați-vă de dictatură, dacă nu vreți să se ocupe ea de voi!”. A se „ocupa”, preocupa, îngrijora, mobiliza – vastă gamă de nuanțe! Toate presupun un exercițiu bazic de onestitate. Asta înseamnă că în timpul singurei tale vieți nu ai voie să nu te întrebi ce anume încearcă să confişte libertatea, fericirea, echilibrul, exultanța ta plenară; şi ideea că şi tu eşti centrul lumii, într-o lume cu centricitate infinită, în care semenul tău, instituțiile, sistemele nu au dreptul să te instrumentalizeze. Pe noi, cei de atunci, ne confisca o conspirație ce nici măcar nu era originală, ci mai mult inerțială – o vulgată utopică ce amesteca administrația cu ideologia, forța brută cu manipularea idealului, practicând şi un fel de infantilizare colectivă. Iată de ce aşteptarea devenise un bizar principiu activ. Dar astăzi toată lumea e instrumentalizată de imensul sistem al economiei mondiale. E ceva universal, se întâmplă în timpul singurei noastre vieți. Nu putem aştepta, trebuie să ne ocupăm de el, chiar dacă ne plictiseşte enorm.
Multipla manipulare din decembrie ’89, despre care acum începe să se ştie tot mai mult – dar contextul oboselii economice de azi anulează orice reacție alta decât uimirea -, nu a modificat, în schimb, rolul statului, al puterii politice centrale. România a rămas o țară în care toate deciziile importante vin de la administrația centrală, nu de la nucleele economiei neoliberale ce s-au instalat peste noapte. Iată de ce românul îi cere în continuare socoteală statului, deşi în multe domenii acesta şi-a declinat răspunderea sau ințiativa.
De unde şi dificultatea de a aborda în România probleme sociale, fără să laşi impresia că patinezi pe scândura udă a vieții sindicale militante. Data trecută propuneam din nou câteva piste de analiză în agitata viață socială a lumii de azi. Şi iar a plouat cu insinuări şi acuze că vorbesc ca un om de stânga. Parcă ar avea vreo importanță degetul meu, nu direcția pe care încerc s-o arăt! Şi ce va să zică stânga sau dreapta într-o țară în care nici stânga, nici drepta nu s-au sinchisit să apere peste 60 de procente din populația ei activă – țărănimea de la talpa țării – în momentul în care globalizarea relațiilor de schimb şi, mai apoi, intrarea în UE au fost ca nişte măciuci care au plouat peste capetele celor mai necăjiți muncitori ai gliei din Europa? E de stânga sau e de dreapta incapacitatea României de a ieşi la o autostradă europeană? Nuanțele ideologice în România de astăzi nu sunt decât un lux al fanteziei ipocrite de partid.
Mai fericit ca omul politic din România nu e nimeni. Cohorte de ziarişiti vor pândi viața ternă a partidelor sau ieşirile oamenilor politici din piscine, din baruri şi conferințe; nimeni nu le va cere un plan economic de perspectivă. Iar în timpul singurei noastre vieți riscăm din nou să ne trezim cu nişte opțiuni oficiale care vor condamna România la o lungă şedere prin paraginile națiunilor. De nu cumva s-a şi întâmplat.
În timpul singurei noastre vieți nu putem dormi cloroformizați. Cam de aici ar trebui să înceapă o adevărată dezbatere națională, cum visează România cam de pe vremea Regulamentelor Organice.
Dinu Flămând este scriitor și ziarist stabilit la Paris
