Săptămâna ce precede Învierea, undeva într-un sat din nordul Transilvaniei, în trecutul veac care îşi avea naivităţile lui, în trecuta mea copilărie, cu naivităţile ei… Lumina ceva mai boltită a primăverii dădea şi ea în mugur, verdele începea să învingă cenuşile, norii încă se mai scuturau de fulgi sau răzuiau ultimele boabe de grindină de pe fundul silozurilor abisale, paltinii căutau după orizont noaptea ce începea să întârzie. Era un fel de bunătate ce levita sub streaşina şurii, acolo unde cu câteva zile mai devreme ţurţurii de gheaţă înşiraseră clipele, găinile scurmau metodic pământul deja uscat, în grădina din spatele casei mieii cei firavi tremurau şi de frig, şi de noua experienţă a laptelui matern…
Ceremonioase pregătiri de aluaturi prin preajma cuptorului încins, în care dis-de-dimineaţă se da foc lungilor şi foarte uscatelor bucăţi de lemn de fag anume pregătite pentru arderile importante ale anului. Dregătoria, ca la o curte domnească, ce mi se acorda din nou – să aleg sâmburii de nucă din grămada cojilor uscate, dar, vai, şi prea tăioase pentru degetele mele. Iar ca semn de încredere supremă – montatul maşinii ce făcea din acei mieji o pastă, repede redusă la o grămăjoară neînsemnată, căci deja ochii mei o mâncaseră. Răsplata ce încununa această iniţiere în tainele cuhniei: dreptul de a chinui un boţ de aluat din care mâinile mele încercau să modeleze o pupăză. Nefericit proiect de pasăre pe care singur mi-l rânduiam pe gura cuptorului, dar bucurie uriaşă când uşiţa se deschidea, iar cu paleta de lemn era scos mai întâi afară tocmai al meu arheopterix! Cea mai bună pâine din viaţa mea…
Iar între timp, mama ne ţinea de vorbă să uităm că postim. De ce trebuia? Nimeni nu ştia prea bine. Era vorba să încercăm să simţim, din solidaritate, o umbră din suferinţele Celui despre care se vorbea cu un soi de evlavie, evocare aburoasă ce deschidea larg privirile obosite ale mamei. Ea rezista de câteva zile doar cu pâine şi apă, fără să se laude. Noi, cu gândul la cozonaci, la ouă roşii, la drob de miel şi chiar la feciorelnicele salate sălbatice culese de pe răzoare cu multă trudă şi răbdare nu stam locului. Părea că intrase în noi cea mai uriaşă foame. Alteori, toată ziua pe afară, de multe ori uitam să venim la masă. Acum ne luptam voiniceşte cu interdicţia. Tot aşa, şi consemnul de a nu scuipa pe pă-mânt, după ce popa ne strânsese, spre seară, la biserică şi ne spovedise „în grup”. Am răspuns noi, în cor, că nici nu râvnim la femeia aproapelui nostru (la 7 ani!), nici nu luăm numele Domnului în deşert (trâmbe de nisipuri în mintea mea…); dar acum aveam în gură taina împărtăşaniei! Unul din grup, mai isteţ, ca dovadă că a şi ajuns om politic, a precizat dându-şi importanţă că poţi să te speli de păcat şi dacă scuipi pe jos. Cu condiţia să îngropi scuipatul în pământ. Multă vreme mamele noastre nu au înţeles comportamentul compulsiv al acelei cete care scuipa în pământ, tot la doi paşi, după care se oprea să ridice mici movile!
Fireşte că adunatul ouălor de prin şură devenise chiar plicticos. De o vreme găinile se uşurau oriunde, nu ca pe vreme de iarnă când şi uitau să cotcodăcească. Se apropia momentul vopsitului, bun prilej pentru a le ochi deja pe cele mai ţepene, care urmau să fie de mare trebuinţă în întrecerile la ciocnit. M-am rugat doi ani la rând de tâmplarul satului să-mi strunjească un ou din lemn, pe care să nu mi-l poată sparge nimeni. Din nefericire, meşterul lipsise de la lecţia corpurilor ovoide. Forma oului meu de lemn era destul de dubioasă, vopseaua de pe el aşijderea. Nu reuşeam să păcălesc pe nimeni. Dar mi se umplea traista de ouă roşii după numai o tură dată pe două uliţe. Spuneam Cristos a Înviat! şi toată lumea se grăbea să mă aprobe. Se utiliza şi mai misterioasa formulă dialectală Dumnezău înjis!, despre care abia mai târziu aveam să aflu că e vorba de o formă mai aspră a verbului a învinge. Oamenii voiau să uite de cote, de tovarăşi, de sărăcie; fierbeau şi dăruiau munţi de ouă, ca la un potlach de sfârşit de lume. O fericire precară se evapora în aer, ca sevele mestecenilor.
Puritate a gândirii mitice, întâlnire naturală a naivităţii cu sacrul! Mi-era foarte uşor să înţeleg că El învie. Învia, în fiecare an, tot ceea ce se afla în jurul meu. Nu eram singurul. Cel mai bun prieten al meu îmi spunea că şi bunicul lui urma să învie. De atâta încordată aşteptare, zone întinse ale realităţii vizibile la exterior se amestecau, ziua-n amiaza mare, cu zone întinse vizibile numai în interiorul permanentei mele stări de plutire. Mi s-a întâmplat deseori să păşesc pe aer cu elanul unei mişcări interne ce mă deplasa la simpla comandă a capriciului meu. Curiozitatea mea punea la încercare consistenţa lumii. Şi jur că nu era mai densă decât consistenţa visului.
Dinu Flămând este scriitor şi ziarist stabilit la Paris
