Filosoful și scriitorul român Gabriel Liiceanu a afirmat că moartea lui Fidel Castro ar fi trebuit titrată drept "dispariția ultimului mare tiran al secolului XX" spre deosebire de "ultima mare figură politică", așa cum a clamat stânga planetară.
A murit Fidel Castro. „Ultima mare figură politică a secolului 20”, a clamat stânga planetară prin guri de președinți de stat, de prim-miniștri, de scriitori, de fotbaliști, de idealiști nevindecați și nevindecabili după suta de milioane de morți sacrificați pe altarul comunismului în al 20-lea secol de la Cristos încoace. „A murit ultimul mare tiran al secolului 20”, ar fi trebuit să scrie pe toate zidurile din lumea liberă. În loc de asta, omagiile lui Kim Jong-un (Fidel Castro a fost „un prieten adevărat și loaial”), ale lui Putin (Fidel Castro „era un prieten sincer și de încredere al Rusiei”) și ale lui Xi Jinping („Tovarășul Castro va trăi etern”) s-au împletit cu cele ale lui Obama („Istoria va judeca enormul său impact”), ale lui Jean-Claude Junker („lumea a pierdut un om care pentru mulți era un erou”) sau ale lui Justin Trudeau („Canadienii se asociază poporului iul său după moartea unui lider remarcabil”). Iar stânga franceză i-a chemat sâmbătă seara pe parizieni la un meeting de doliu și reculegere…
Liiceanu îi condamnă pe așa-zișii admiratori ai dictatorului cubanez cărora "Castro le-a hrănit febra și fanatismele și care, în replică, i-au hrănit legenda de revoluționar romantic însetat de libertate".
Ce turnesol formidabil moartea unui „lider comunist” care, cum frumos a spus Ioan Stanomir, „a îmbrăcat mantia romantică peste tunica de tiran”! Cum se strâng acum să-l plângă toți aceia cărora Castro le-a hrănit febra și fanatismele și care, în replică, i-au hrănit legenda de revoluționar romantic însetat de libertate! Uitând, desigur, ce prăpastie se deschide între romantismul revoluționar în numele căruia te duceai să mori oriunde în lume pentru cauza libertății (cazul lui Byron) –, și cel al secolului al 20-lea în numele căruia te duci să omori – din romantism, desigur – câteva mii de concetățeni, pentru ca apoi să rămâi la putere preț de-o jumătate de secol și să transformi țara într-o vastă închisoare. Dar cât de romantice au fost, prin comparație, vremurile lui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot! Nici cea mai atroce realitate nu a putut aboli idealul. El a supraviețuit și supraviețuiește tuturor munților de cadavre.
Filosoful român amintește și de discursul laudativ adus de premierul Canadei,Justin Trudeau, fostului dictator, dar și de alți lideri politici care, drept omagiu, i-au creat lui Castro o imagine paralelă, aceea a unui progresist.
Ce sofism teribil, căci acoperitor de crime, scoaterea în evidență a „binefacerilor” tiranului! Castro, ne spune Justin Trudeau în a sa laudatio de sâmbăta trecută, a pus la punct pentru poporul cubanez un remarcabil sistem de învățământ și unul, la fel, de sănătate. Pe aceleași performanțe insistă și Ban Ki-moon: „Sub președintele Castro, Cuba a făcut progrese notabile în domeniile educației, alfabetizării și sănătății”. (Lăsăm de o parte întrebarea ce învățământ se poate face când totul devine ideologie și cult al personalității și ce sistem de sănătate se poate pune pe picioare într-o țară complet sărăcită.) Cum spunea un comentator pe forum: Ce-ar fi să spunem că Hitler a făcut autostrăzi și fabrici? Ce dacă are la activ lagărele morții?
I-aș pofti pe toți admiratorii acestor criminali binefacători să ia o clipă locul – deși se pare că tocmai imaginația empatică le lipsește – celor morți sau torturați ca urmare a gesticulației revoluționare a idolului lor. Ai celor pe care acesta i-a așezat decenii în închisori, ai celor cu familiile distruse, ai celor care și-au trăit viața (49 de ani!) sub arbitrariul unui fanatic vanitos.
Scriitorul atrage atenția asupra tendinței de a conferi marilor criminali ai lumii, statutul de eroi, de îndată ce aceștia intră în istorie.
Ce ciudat să vezi în toate aceste oraisons funebres cum marii criminali ai lumii, de îndată ce ies din spațiul domestic și intră în cel al istoriei, încetează să mai fie „criminali de rând”. Devin, nici mai mult nici mai puțin, decât eroi. Omoară nu oricum, ci având un ideal. Un ideal și o ideologie. Dacă ai ideal și ideologie, poți omorî oricât. Poți fi și decorat și, în mod sigur, te vei alege și cu o statuie. Așa ne-am pricopsit cu criminalii-eroi ai secolului 20. Căci exact asta e secolul de care de-abia ne-am despărțit: secolul criminalilor-eroi. Castro e ultimul dintre ei. Un tip despre care Jean-François Revel, poate cel mai lucid analist politic și ziarist al Franței, îmi spunea către jumătatea anilor ’90, tremurând de furie (Danielle Mitterand, soția președintelui, tocmai îl întâmpinase, cu onoruri, pe Castro la Paris – presa franceză a vorbit atunci de „sărutul obscen” pe care Castro îl primise pe peronul de la Ellysée de la prima Doamnă a Franței) că “are brațele pline de sânge până la cot”. (Și-și sufleca, roșu la față de indignare, mânecile hainei.).
Castro, care a gestionat unul dintre cele mai longevive regimuri totalitare ale planetei, a fost la doi pași, în 1962, găzduind rachetele fratelui sovietic, să arunce omenirea într-un război nuclear. „Legendarul revoluționar” , al cărui avânt era prea mare în raport cu cât de mic era poporului său (circa 7 milioane de locuitori în 1960), ar fi fost fericit să bată astfel toate recordurile de crimă ale „marilor conducători”, de la Genghis-han la Mao și la Stalin.
Dincolo de discursurile omagiale, trebuie menționat că dictatorul Castro nu a avut apetitul criminal al lui Pol Pot, subliniază Gabriel Liiceanu. Este și singurul aspect "de bine" care poate fi spus la moartea lui Fidel Castro.
Tot ce se poate spune de bine la moartea lui Fidel Castro este că n-a avut, cu un popor cam de mărimea Cambodgiei, apetitul criminal care l-a făcut pe Pol Pot să lichideze o cincime (1,7 milioane) din populația țării în patru ani. Nu avem „numărul de oameni uciși sub regimul lui Castro în Cuba”. (Matthew White, Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade, Humanitas, București, 2015, p. 16) Știm doar că celălalt mare romantic, Che Guevara, numit în 1959 de Fidel Castro comandantul închisorii politice La Cabaña, a găsit firesc (e „nu numai o necesitate pentru poporul cubanez, ci un lucru pe care ni-l cere expres”, a spus el), ca în mandatul lui de cinci luni să împuște pe bandă, după o judecată sumară, câteva sute (sau câteva mii, afirmă unii) de prizonieri.
