Mergeam să săpăm via la Bâltișoara, sub munte. Aveam de mers 8 kilometri pe jos, cu sapa în spate și cu traista de mâncare agățată de umăr. Mama, frate-miu, o soră și eu, mezinul. Eram o sfârlează slăbănoagă, de vreo 7 ani.
Încă nu se luminase de ziuă, plecaserăm pe la cântatul cocoșului, ca să ajungem devreme, să nu pierdem orele bune de prășit – pe rouă și pe răcoare, înainte de a dogori soarele prea tare. Pășeam mecanic, cu ochii mai mult închiși, încercând să recuperăm din somnul care ne fusese retezat de vocea hotărâtă a mamei, până-n ora cinci: „Scularea, puturoșilor! Hai, că acuși e soarele sus!“.
După câțiva kilometri, nori negri s-au lăsat peste câmp, coborând amenințător asupra noastră. Tunete, fulgere, sfârșitul lumii. M-a cuprins spaima: dacă ne trăsnește?! Știam de la bătrânii de pe uliță că fierul atrage trăsnetul, iar noi aveam sapele în spate…
Când a început să plouă, tabloul a devenit apocaliptic. Din cer cobora un fluviu care amenința să ne înece cu totul. Nu mai mergeam, ci alergam, sperând să ieșim din ochiul ciclonului. Dar parcă ne îndreptam direct spre iad.
În smoala întunericului, distingeam tot mai greu siluetele mamei și fraților mai mari, iar firul cărării, peste câmp, îl pierdusem de mult. Alergam din instinct, într-o direcție care avea o singură țintă: muntele.
Mi-am simțit sfârșitul când, pășind frenetic pe întuneric, am nimerit într-o groapă plină cu apă. M-am prăbușit și am simțit că mă înec, nu aveam niciun punct de sprijin, iar tunetele continuau să izbească din cer. M-am agățat de niște smocuri de iarbă și am ieșit din gâldan, dar nu știam încotro s-o iau. Siluetele alor mei dispăruseră în noapte, gonind spre munte, mereu spre munte. Orice tentativă de a striga era zădărnicită de zgomotul furios al tunetelor.
Spaima de a mă pierde în pustietatea aceea întunecată, bântuită de lupi legendari și biciuită de trăsnete, mi-a arătat chipul înfricoșător al disperării, iar disperarea mi-a dat putere. Am alergat ca nebunul înainte, tot înainte, să-i prind din urmă pe ai mei. Încercam să-mi ascut auzul pentru a surprinde în noapte o vorbă, o șoaptă, un strigăt, un fâșâit. Dar auzeam doar tunetele nemiloase.
Și atunci s-a produs miracolul: un fulger uluitor, cum nu mai văzusem până atunci și cum n-aveam să mai văd vreodată, a luminat câmpul pentru câteva clipe, iar eu am distins clar siluetele alor mei, alergând în noapte, ca niște fantome, cu sapele la spinare.
Atât îmi trebuia: direcția. Am gonit cu o viteză supraomenească, știind că de-acum nu-i mai pot pierde. I-am ajuns din urmă și am continuat să alerg alături de ei, însoțit de o nouă teamă: să nu afle că m-am pierdut pentru o vreme. Dar curând mi-am dat seama că nici nu bănuiau ce mi se întâmplase.
Cerul continua să bombardeze pământul cu tunete asurzitoare. Soră-mea a zis că o doare piciorul, pesemne și-l scrântise. Am profitat de moment și, mânat de o slăbiciune de copil de 7 ani, i-am zis mamei: „Hai să ne întoarcem acasă! Mergem mâine să săpăm via“. A fost prima oară când s-a oprit din galop. Nu i-am văzut chipul, dar i-am auzit glasul tăios, în noapte: „Să mergem înapoi? După tot ce-am pătimit, să mergem înapoi? Ține minte cât oi trăi: niciodată să nu te întorci din drum! După furtună va ieși și soarele“. Și a adăugat: „Mergem să săpăm via“.
După vreo juma’ de oră, norii s-au risipit, câmpul s-a luminat, iar soarele a scos capul, curajos, de după dealuri. Tocmai intram în Bâltișoara. Am mers și am săpat via, iar spre seară ne-am întors la Brădiceni. Peste câmp am încercat să disting gâldanul în care mă scufundasem în zori, dar peisajul nu mai semăna deloc. Un soare blajin ne însoțea la asfințit, purtându-ne pașii spre casă.
Eram mulțumiți: săpaserăm via. Dar în mintea mea de copil răsunau atunci, cum răsună și acum, peste ani, cuvintele mamei în urgia dimineții: „Niciodată să nu te întorci din drum! După furtună va ieși și soarele“.
A fost, probabil, cel mai prețios sfat pe care l-am primit în viață.
