În fiecare zi asist la agonia câte unei case vechi şi frumoase, pe care au pus ochii dezvoltatori hulpavi şi grăbiţi la câştig. În general, casele vechi au fost redobândite de oameni la fel de vechi sau de urmaşii lor care, fie că sunt în străinătate, fie că erau aranjaţi altfel, nu mai au interesul să le conserve sau să se mute în ele.
În plus, cei care au fost cândva deposedaţi de comunişti nu au ieşit prea bine din regimul trecut. Şi nici n-au prea dezvoltat afaceri rentabile după, deoarece, de cele mai multe ori, nu au mai putut reintra în trend, ca să zic aşa, după ce fuseseră daţi afară din el de regimul trecut. Priveliştea Străzii Berzei e de natură a trezi amintiri dureroase, de acum vreo 30 de ani, ca şi zona Buzeşti de altfel.
Pe de-o parte, îi înţeleg pe oamenii noi că vor să-şi facă loc în centru, să pună mâna pe terenuri unde să-şi înalţe construcţiile. N-o mai fac, slavă Domnului, chiar cum şi-au făcut loc polcovnicii sovietici în cimitirul secular românesc din Cernăuţi, de pildă. Că mai calcă nişte legi, nişte PUZ-uri, asta e o bagatelă pentru o ţară unde legile se calcă din greu de la cel mai înalt nivel şi până la ultimul care poate dobândi ceva din asta. Pe de altă parte, nu e normal ca fiecare generaţie nouă să facă tabula rasa de tot ce a fost construit înainte, pentru a se pune ea şi numai ea pe tapet. Un oraş este, într-un fel, un palimpsest, dar trebuie să mai şi păstrăm câte ceva.
E drept, trecutul este rescris, redesenat în multe feluri astăzi. Cum, bunăoară, şi-a aruncat vorbele despre rege şi preşedintele ţării, mai zilele trecute, cu uşurinţa celui care a auzit ceva şi crede că ştie, cu siguranţa celui care crede că funcţia, cât o fi ea de înaltă, îţi dă şi autoritate, că de competenţă nici nu poate fi vorba.
Întâmplările tulburi ale anilor 1944-1947 nu pot fi separate atât de uşor, ele trebuie judecate global, pentru a se înţelege evoluţia răului până la momentul fatal al abdicării regelui, sub ameninţarea tancurilor ruseşti şi a gărzilor roşii. Să spui că această abdicare este un act de trădare e uşor când te faci că nu ştii că aliaţii vestici nu ar fi mişcat nici un deget să apere România şi pe rege, în ciuda tratatelor.
Dl preşedinte Traian Băsescu are, poate, o viziune medievală şi se vădeşte, brusc, mai retrograd decât ar vrea să se creadă că este, trimiţân-du‑ne la obiceiuri de mult abolite în lumea modernă. E drept că se spune că, atunci când un vapor se scufundă, căpitanul piere în adâncuri o dată cu el, dar nici asta nu se mai întâmplă demult. A rămas, aşa, o legendă a anilor romantici, când chiar oamenii politici nu profitau de pe urma funcţiilor, ci, dimpotrivă, se sacrificau pentru interesul public sau aşa ne imaginăm noi. Obicei care, cum ştim, a dispărut de mult, cel puţin de pe-aici.
În fond, pentru majoritatea celor de azi, oameni fără viziune şi fără stil, trecutul, fie că este întruchipat de un rege, fie de o casă veche, este ceva care se pune în calea proiectelor lor. Pe deasupra, Regele Mihai este, azi, un om în vârstă, iar bătrânii nu mai sunt, în general, bine văzuţi de lumea românească nouă. Ce mai caută ăştia pe-aici? – parcă-i auzi pe toţi spunând în faţa lor, indiferent că unii chiar au făcut istorie.
Cam de acelaşi tratament se bucură şi clădirile vechi, cred că însăşi ideea de patrimoniu deranjează. Că acele clădiri au stil, istorie, sunt proiectate de arhitecţi celebri altădată? Asta e o sfidare faţă de unii care nu vor să ştie decât de câştiguri rapide, de preferinţă ilegale. Oameni al căror stil măsoară în milioane.
Nicolae Prelipceanu este publicist
