În timp ce Bucureştiul nu are încă un muzeu al comunismului, în alte ţări din fostul bloc sovietic stalinismul şi socialismul „vând” foarte bine, servind interesele orânduirii capitaliste.
Printre cele mai vizitate locuri din Berlin se numără şi Muzeul STASI, găzduit exact în fosta clădire a Ministerului Securităţii Statului din Republica Democrată Germană (în original Ministerium für Staatssicherheit).
Turiştii vin cu miile din toate colţurile globului pentru a vedea cum funcţiona aparatul de represiune şi control de tip stalinist din Germania de Est, instituţie odioasă care a avut o lungă existenţă, din 1950 până în 1990.
Istoric
Foştii securişti au încercat chiar şi după căderea Zidului să-şi continue existenţa sau măcar să-şi acopere urmele, distrugând mii de dosare, dar poporul german s-a mişcat cu mult mai repede decât cel român. Pe 15 ianuarie 1990 o muţime de demonstranţi au luat în stăpânire clădirea STASI din Lichtenberg. Imediat după aceea, Comitetul Cetăţenilor din Berlin a cerut închiderea instituţiei, desecretizarea dosarelor şi accesul liber al poporului la studiul acestora, lucruri la care s-a purces imediat cu largul concurs al Procuraturii Militare. Ideea strălucitoare de a transforma clădirea STASI în muzeu le-a venit activiştilor anticomunişti reuniţi sub titulatura „Antistalinistische Aktion Berlin” (ASTAK). Ei au dorit ca deturnarea obiectului de activitate al vechii instituţii să reprezinte, pe lângă o reparaţie morală, şi un memento pentru posteritate. Astfel, pe 16 mai 1990 s-a pus o nouă firmă pe frontispiciul clădirii, „Muzeul STASI”, care funcţionează nu doar ca spaţiu de expoziţii, ci şi ca memorial şi centru de cercetare a crimelor comunismului. În România există un singur astfel de muzeu, binecunoscutul Memorial de la Sighet, creat cu multă trudă – şi în ciuda împotrivirilor venite în bună măsură chiar din partea autorităţilor postdecembriste – de Ana Blandiana şi de Romulus Rusan.
Din păcate, în ultimii ani Muzeul STASI a fost şi mărul discordiei dintre guvernul german, autorităţile locale şi organizaţia fondatoare ASTAK, fiecare dintre acestea dorind să aibă drept de folosinţă a instituţiei. Dincolo de toate acestea însă, important rămâne faptul că un astfel de spaţiu există şi că oricând trecutul recent poate fi pus sub lupă şi transformat în material didactic din categoria „aşa nu”.
Tehnica operativă
O vizită în acel loc este nu doar informativă, ci şi dătătoare de fiori reci. În primul rând pentru că, fiind localizat chiar în sediul STASI, te introduce direct în atmosfera unei clădiri comuniste din anii ’50: mare, greoaie, ameninţătoare. Birourile au fost lăsate în mare parte aşa cum erau, astfel că se pot vizita sălile de şedinţe, camerele secrete, cabinetele eminenţelor cenuşii ale epocii, în care vechiul mobilier s-a păstrat intact, dar şi cantina în care luau masa angajaţii STASI, al căror număr se ridica la 100.000. Bineînţeles că punctul de atracţie maximă îl reprezintă biroul lui Erik Mielke, ultimul şef al STASI, omologul tovarăşului Iulian Vlad.
Din expoziţia permanentă a Muzeului STASI mai fac parte o mulţime de obiecte care ţin de tehnica operativă şi care stau mărturie pentru modul în care funcţionau practic urmărirea şi înregistrarea „subiecţilor”. Aici pot fi văzute în toată splendoarea lor aşa-numitele „containere”: minimagnetofoane din anii ’60-’70 care se puteau ascunde pe unde nici cu gândul nu gândeai, minuscule aparate foto ascunse în nasturi, microfoane bine camuflate în ceasuri şi în alte accesorii, serviete cu fund dublu unde se ascundea, de asemenea, tehnică de înregistrare şi multe alte mici invenţii demne de o cauză mai nobilă. Toate acestea dovedesc că frica obsedantă de a nu fi urmărit, ascultat sau interceptat cu care trăiau oamenii în comunism nu a fost deloc lipsită de temei.
„Viaţa altora”
Faptul că tema serviciilor secrete comuniste este un subiect de mare interes o dovedeşte şi succesul de care s-a bucurat în Germania şi în lume pelicula din 2006 „Viaţa altora” („Das Leben der Anderen”), laureată cu Oscar. Filmul spune povestea unui agent STASI a cărui meserie consta din a pune sub urmărire viaţa concetăţenilor săi bănuiţi a nu fi fost pe de-a-ntregul seduşi de comunism. El primeşte o nouă însărcinare, aceea de a-l urmări îndeaproape pe unul dintre intelectualii marcanţi ai epocii. Pe măsură ce ascultă conversaţiile subversive ale acestuia cu cei apropiaţi, agentul se „converteşte”, realizând monstruozitatea sistemului pe care îl slujise până atunci cu devotament. Referindu-se la această poveste, regizorul filmului, Florian Henckel von Donnersmarck, a mărturisit: „Ambii mei părinţi proveneau din Est, aşa că-mi vizitam adesea rudele din Republica Democrată Germană când eram copil. Deşi încercau să ducă o viaţă normală, în ochii tuturor se putea citi frica. Frica de STASI şi de cei 100.000 de angajaţi ai săi, frica de a fi urmărit, de a fi ascultat, de a fi arestat şi, chiar mai rău, de a fi omorât. STASI era permanenta teroare a poporului, iar principala preocupare a acestei instituţii criminale era de a supraveghea viaţa altora, viaţa celorlalţi, viaţa tuturor celor care îşi permiteau să gândească diferit”.
