Ultima seara a Festivalului National de Teatru a ridicat stacheta la inaltimi greu de atins dupa. Noroc ca nu mai exista, pentru moment, un dupa. Cu “Cevengur” de la Malii Teatr din St Petersburg, o creatie de acum 15 ani a celebrului regizor Lev Dodin, si cu recitalul Caramitru – Johnny Raducanu s-a pus punct unei serii foarte atractive, stralucite, de reprezentatii.
Utopia dupa utopie
“Cevengur” este povestea unei utopii (comuniste) pe care niste personaje dintr-un sat-oras imaginar, oameni foarte simpli, incearca, evident zadarnic, sa o puna in practica. Publicul romanesc din sala mare a TNB a ras de cate ori a auzit si a citit, sus, deasupra scenei, unde aparea traducerea textului, cat de salvator este comunismul. Dar ceea ce este neobisnuit la opera lui Andrei Platonov, din care Lev Dodin si Oleg Senatov au extras anumite motive, este ca aceasta utopie a fost creata chiar in timp ce utopia cealalta, deloc artistica, era pusa in practica si ucidea milioane de oameni in Uniunea Sovietica. Povestea comunistilor utopici din “Cevengur” este re-spusa, dupa ce comunismul practic incetase sa mai fie un regim, ramanand doar o mentalitate, spectacolul incepe chiar cu o declaratie antiteroristi a lui Putin, care, desigur, se va fi adaugat de la premiera incoace. O scenografie simpla, dar extraordinar de functionala si de sugestiva, semnata de Aleksei Porai-Kosita, cu un fel de rau care apare si dispare in fata spatiului de joc, pentru a inghiti in cele din urma toate personajele, cu un perete translucid care se ridica si se coboara, devenind podium, dupa necesitati, spectacolul lui Lev Dodin a fost si o lectie de regie pentru spectatori, poate si pentru profesionistii teatrului. Distributia e plina de nume, pentru ca actorii au tot fost inlocuiti, de acum 15 ani, de la prima reprezentatie si pana azi. Chiar si cunoscutul noua ca regizor Iurii Kordonski, profesor in Statele Unite, a facut parte din aceasta distributie, in care si azi fiecare isi construieste rolul cu mare acuratete, forta si talent.
Printre varfuri, “Purificare” de Andrei Serban
Dupa “Cevengur”, “coperta” finala a festivalului a pus-o recitalul “Dialoguri si fantezii in jazz”, cu un Ion Caramitru reinnoit ca rostire/interpretare, cu Johnny Raducanu care canta la pian si tace, la Ateneul Roman.
Dar pana atunci, a nu se uita ce a fost: impresionantul spectacol cu “Purificare” de Sarah Kane, realizat la Cluj de Andrei Serban, cel despre care George Banu marturisea ca l-a tulburat profund; nu se poate uita nici acel “Ivanov” extraordinar al Teatrului “Katona Jozsef” din Budapesta, nici “Macbett”-ul lui Ion Caramitru de la Teatrul National din Bitola (Macedonia), nici “Joi.megaJoy” al lui Radu Afrim, nici “Elizaveta Bam” a lui Tocilescu de la Bulandra, nici spectacolele lui Mihai Maniutiu. Meritul Marinei Constantinescu, directoarea festivalului, este si acela ca a deschis portile acestuia unor spectacole ca “Momaia”, monolog al lui Nicolae Urs, unde am putut vedea un actor extraordinar, stapanul nuantelor si al emotiilor, despre care, pana la “Mascariciul” de la Bulandra nu auzise decat prea putina lume. Cu teatru si dans, cu romani si invitati straini, editia de anul acesta a festivalului de la Bucuresti este una memorabila, cu expozitiile sale de fotografie, de scenografie, cu conferintele lui Monique Borie si George Banu, cu acesta din urma pe scena. Dar ce zic eu, cu atatea alte spectacole, de noapte, independente, tinere in spirit si simtiri. Cu toate puse alaturi, a fost un lung si memorabil eveniment artistic.
