Antagonismele care tulbura climatul de normalitate ce s-ar cuveni sa domneasca in relatiile dintre Presedintie si conducerea Guvernului continua sa puna in prim-plan spinosul nod numit — si nu fara dreptate — razboiul celor doua executive. Admitand ca e vorba de o problema cu radacini nu atat temperamentale cat institutionale, intrebarea ramane: cum se face ca Romania postdecembrista este dotata cu doua centre de putere executiva si cu doua baze pentru exercitarea acesteia? Specialistilor in drept constitutional le revine sa explice ce paragrafe anume din Constitutia postdecembrista le permit, pe plan institutional, celor doua palate sa intretina o jenanta beligeranta, perpetuand o situatie la fel de incongruenta ca si cea in care, sa spunem, o echipa doritoare sa cucereasca aurul ar pasi pe terenul de sport antrenata si indrumata de doi capitani cu tricouri de culori diferite.
Un raspuns e de gasit in modul in care – ca regulament suprem de functionare a institutiilor statului – actuala Constitutie a stiut aseza premisele ce servesc azi de carma puterii executive si care permit divizarea acesteia. Mergand la cauzele prime, as scoate doar in evidenta ca o Constitutie care s-a lasat asteptata doi ani dupa 1989 ar fi trebuit sa produca, pe plan functional, efecte calitativ diferite. De ce acest lucru nu s-a intamplat nu poate avea drept scuza criza de timp.
Nimeni nu contesta ca, dupa un moment de rascruce ca si cel din decembrie 1989, Romania avea nevoie de o lege fundamentala radical diferita de vechea Constitutie din 1965. Privind insa inapoi la sirul de Constitutii date Romaniei de-a lungul ultimilor 141 de ani, vedem si alte exemple de natura sa faciliteze comparatii. Trei dintre acestea au intrat sau reintrat in actiune la clipe de mutatie radicala, comparabile cu marea rascruce din 1989. Cea dintai in 1866, a doua in 1944, a treia in 1948.
Or, ce arata pe planul operativitatii constitutionale astfel de momente de cotitura? Pe 1 iunie 1866, la numai o luna de la venirea in fruntea statului a domnitorului Carol, Romania capata prima ei Constitutie moderna, cea care, cu modificarile din 1923, avea sa serveasca de instrument institutional pana in februarie 1938. Inspirata de Constitutia belgiana din 1831, intrerupta apoi de dictaturi, ea avea sa fie repusa in vigoare la numai o saptamana dupa prabusirea regimului antonescian, pe 31 august 1944. In sfarsit, pe 13 aprilie 1948, la nici trei luni dupa iesirea fortata din scena a monarhiei, noul regim dadea putere de lege primei Constitutii comuniste a Romaniei.
Nu stim precis care au fost sursele de inspiratie ale Constitutiei din 1991. Nu putem sti daca, pornind de la necesitatea unei noi Constitutii, cineva si-a propus atunci sa reinventeze roata, ori sa mimeze – prost plasat si impropriu – principiul de checks and balances. Deducem insa ca aceia angajati sa serveasca de experti si consultanti proiectului au provenit, dupa toate aparentele, din scoli de gandire curios de diverse. Iar ceea ce vedem ca efect, la saptesprezece ani dupa prabusirea vechiului sistem, e ca, potrivit acestui document – atat de relevant pentru buna functionare a actiunii intr-o arena politica moderna –, una dintre cele trei structuri fundamentale ale statului, Executivul, pare sa fi fost gandit sa functioneze cu doua centre de putere. De unde si putinta stingheritorului razboi de azi intre cele doua palate.
Andrei Brezianu este scriitor si publicist stabilit in Statele Unite
