Fostul europarlamentar Ernst Strasser a primit o condamnare de 4 ani cu executare, urmare a incidentului în care aţi fost şi dumneavoastră implicat. Credeţi că există vreun risc cât de mic să aveţi parte de un proces care să se lase cu condamnare în ce vă priveşte?
Lumea speculează, dar speculaţiile acestea, după părerea mea, sunt regretabile. Iar dacă se doreşte specularea pe baza unor comparaţii mai mult sau mai puţin forţate, atunci se poate face o comparaţie cu cazul colegului Pablo Zalba Bidegain, colegul spaniol pe care autorităţile spaniole l-au scos din cauză imediat după ce acuzaţiile au fost formulate la adresa lui de către jurnaliştii britanici. Deci tot atât de departe poate fi cazul meu de cazul domnului Strasser, cât şi de cazul domnului Zalba, sau tot atât de aproape.
Eu repet, ca unul care ştie cel mai bine cum au stat lucrurile în ce-l priveşte pe el. Nu am comis absolut nici o ilegalitate şi acesta e motivul pentru care am considerat că nici nu este cazul să plec din Parlamentul European, să demisionez, aşa cum a făcut domnul Strasser, ci am rămas, aşa cum a făcut domnul Zalba. Evident că nici o instanţă din lume nu condamnă pe baza unei relatări a presei, cu tot respectul pentru presă, de aceea cu toţi putem fi convinşi că instanţele austriece au condamnat, sau s-au pronunţat, după ce au făcut propria lor cercetare şi au adunat propriile date, propriile informaţii, pe care le-au interpretat în lumina şi în contextul legii austriece. De aceea, orice comparaţie este neavenită cu atât mai mult cu cât eu nu ştiu dosarul (n.r. lui Ernst Strasser), nu am participat la proces ca să-l urmăresc şi să-l văd, nu am hotărârea judecătorească ca să o văd, prin urmare nu văd cum am putea face o comparaţie.
Credeţi că justiţia acţionează cu rea voinţă sau cu exces de zel în ce vă priveşte, ţinând cont că procurorii DNA v-au verificat inclusiv modul cum aţi cheltuit banii de la Parlamentul European?
Eu nu aş vrea să mă pronunţ în acest moment asupra acestui aspect. Poate fi un exces de zel, poate să fie dimpotrivă o prudenţă extremă, pentru că există sensibilităţi ale cazului, inclusiv acestea care sunt legate de tentaţia de-a face comparaţii cu cazul altor colegi şi atunci e posibil să se dorească ducerea unei anchete care să fie într-un final ireproşabilă. După care putem face tot felul de speculaţii de altă natură privind politizarea cazului. Vă daţi seama că pe mine nu mă avantajează lungirea acestui caz şi a acestei situaţii. În nici un caz nu aş spune că e vreun fel de-a mă proteja prin lungirea cazului dar cred că iarăşi ar fi prematur să mă pronunţ în legătură cu atitudinea DNA. Eu doar atât ştiu, am colaborat cu procurorii DNA din primul moment, le-am dat absolut tot ce aveam la dispoziţie ca să luminăm situaţia aşa cum este ea. Nu pot să fac nici un reproş legat de modul cum au lucrat în întâlnirile cu mine şi de modul cum s-au manifestat reprezentanţii DNA. Deocamdată aici sunt. Cred că în justiţia română se întâmplă şi lucruri bune şi lucruri rele. Există şi acţiuni care stau sub semnul politizării şi acţiuni care sunt absolut expresia independenţei justiţiei. Eu sper ca în final cazul meu să fie unul dintre exemplele de activitate judiciară corectă şi care să arate că în România nu totul este rău şi că nu trebuie să comparăm întotdeauna în defavoarea României ce se întâmplă în România cu ceea ce se întâmplă în alte părţi. Nu pot să spun că nu mi-e frică de politizare, pentru că ea există în România, dar în acelaşi timp nădăjduiesc că lucrurile nu vor urma acastă cale a politizării, pentru că ştiu că în România justiţia, în anumite situaţii, acţionează corect.
Cum comentaţi ce se întâmplă în momentul acesta în CSM? Credeţi că e un act deliberat al unor grupuri de interese din politică şi business-ului autohton care vor să destabilizeze CSM-ul prin stimularea luptelor intestine între procurori şi judecători, sau este pur şi simplu o luptă de breaslă şi atât?
Eu cred că sunt mai multe fenomene dintre acestea pe care dumneavoastră le-aţi menţionat şi care se conjugă, dar la ceea ce aţi spus aş adăuga un altul. Noi plătim cumva unele compromisuri pe care le-am făcut în 1990-1991, când am redactat actuala Constituţie şi când nu am făcut o clară departajare între procurori şi judecători. Eu sper că această departajare nu se va realiza în cele din urmă prin prisma rivalităţilor profesionale şi de statut dintre aceste două importante categorii de slujitori ai justiţiei.
Credeţi că cineva vrea să profite de pe urma acestei sensibilităţi care există în relaţia dintre procurori şi judecători? Este cineva în politică interesat de asta, mai ales că avem cazuri grele de corupţie care trenează de ani de zile şi unde lungirea lor are o miză? Dumneavoastră aveţi un dosar penal la început de drum, dar în cazul Dan Voiculescu dacă se mai aşteaptă un pic se prescrie fapta. La genul ăsta de cazuri mă refer.
Mi-e greu să spun, dar din păcate cred că în realitatea românească se combină absolut toate situaţiile pe care ni le putem imagina: şi interese de grup şi rivalităţi de orgolii şi defecţiuni care ţin de organizarea instituţională. Sunt mai multe lucruri. Problema, după părerea mea, este de a ieşi din actualul impas. Şi cred că am făcut referire la discuţiile la care am participat personal, care au avut loc cu ocazia adoptării primei noastre Constituţii şi în care noi am încercat să schimbăm ceva din modul în care organizarea Parchetului şi organizarea Justiţiei erau concepute în regimul dictatorial anterior. Din păcate, cred eu că anumite lucruri nu s-au schimbat în suficientă măsură şi cred că astăzi noi trebuie să facem distincţiile necesare, fără să speriem pe nimeni şi nu în scopul subordonării politice a justiţiei, ci dimpotrivă, în scopul consolidării independenţei justiţiei şi separaţiunii între diferitele autorităţi care contribuie la realizarea actului de justiţie, fără ca neapărat să fie parte din puterea judecătorească.
Care e măsura de sporire a independenţei justiţiei pe care dumneavoastră o vedeţi viabilă?
În primul rând eu cred că trebuie făcută o separaţiune între judecători şi procurori. În primul rând cred că este foarte important lucrul acesta. N-are importanţă cum sunt denumiţi ei, magistraţi sau nu. Denumirea aceasta nu deranjează. Ceea ce este limpede este că peste tot în lumea democratică procurorul este agent al statului, în timp ce Justiţia este o putere a statului, care trebuie să fie separată de celelalte puteri. De asemenea cred că în ceea ce priveşte Parchetul, pentru că are o activitate extrem de sensibilă, o anumită înmulţire a numărului de filtre şi o anumită împărţire a puterii, distribuţie a puterii între diferite componente ale acestei instituţii, ar putea să garanteze mai multă obiectivitate şi prin aceasta, până la urmă, mai multă independenţă sau autonomie. Gândiţi-vă că un om care are puteri mai mult sau mai puţin discreţionare în ce priveşte un anumit caz, poate fi şi tentat să abuzeze, poate fi şi pus sub presiune, şantajat cumva, îndemnat să adopte o atitudine în care nu crede. De aceea cred că ar trebui să procedăm cum se procedează în alte state, mărind distincţia între procurorul de anchetă şi procurorul de şedinţă, introducând poate şi instituţia judecătorului de instrucţie, clarificând raporturile dintre procurori şi Ministrul Justiţiei, pentru că ele se rezumă mai mult la fraza din Constituţie care spune că Parchetul lucrează sub autoritatea Ministrului Justiţiei, dar nu se spune de pildă că raporturile dintre ei trebuie făcute numai pe anumite canale, sau că comunicarea trebuie să aibă loc numai în scris. Iar în final cred că puterile CSM ar trebui mărite. Deocamdată el este un for de avizare sau de propuneri în ce priveşte numirea, promovarea, sancţionarea, transferul judecătorilor. El ar trebui să fie un for de decizie din acest punct de vedere.
Credeţi că Procurorul General şi şeful DNA ar trebui numiţi de CSM?
Cred că Procurorul General şi Şeful DNA-ului, pentru că fac parte totuşi din structurile Executivului, ar trebui să fie numiţi printr-o procedură de alt tip, dar nu o procedură care se aplică judecătorilor. Nu ştiu, n-aş putea să vă spun acum ce procedură, dar una care să includă mai multe instituţii, astfel încât să existe un echilibru între decidenţi. Să nu fie concentrată puterea în mâna unuia singur.
Situaţia actuală, în care ministrul Justiţiei selectează dintr-o listă scurtă, CSM-ul îi testează şi îşi dă sau nu avizul, iar Preşedintele României decide, vi se pare în regulă sau nu?
Nu este şi vedem că nu este bună, întrucât ea duce la blocaje şi în acelaşi timp nu asigură un echilibru suficient între factorii implicaţi. După părerea mea, principala problemă în România la ora actuală, nu numai în Justiţie, dar acolo în special, e legată de echilibrul puterilor şi de echilibrul instituţiilor, de controlul între instituţii. Aici ar trebui lucrat mult, mult mai mult. E insuficient de sofisticat mecanismul echilibrului instituţional pentru o ţară cu cultura politică a României. Noi nu avem cutume de un anumit tip care să suplinească absenţa unor dispoziţii legale, noi nu avem nişte tradiţii care să îngrădească abuzuri, nu avem o întreagă cultură politică de natură a ne îndemna să adoptăm atitudini corecte chiar când legea nu ne obligă.
Aţi ţinut o conferinţă despre “excepţionalismul corupţiei în România”. Credeţi că în politica românească de vârf, între primii 50 cei mai importanţi oameni din fiecare partid, avem cazuri de corupţi excepţionali care stau bine pitulaţi în spatele puterii lor politice?
Toată zarva, hărţuiala şi hărmălaia politică legată de autoritatea judecătorească, nu face decât să protejeze continuarea fenomenului corupţiei. Corupţia în spatele acestei gâlcevi rămâne să înflorească şi mai bine.
Înseamnă că inclusiv lupta aţâţată în CSM între judecători şi procurori favorizează proliferarea corupţiei?
Indiferent care este cauza, rezultatul e acesta. Toată această gâlceavă nu permite diminuarea fenomenului corupţiei.
Printre greii fiecărui partid avem corupţi excepţionali?
Eu în conferinţa obiectivă pe care am ţinut-o şi care nu este legată de cazul meu, ceea ce am vrut să spun e că în România corupţia nu este excepţională. Aici e singurul punct în care eu am intrat în polemică, pentru că atunci când spunem că românii sunt mai corupţi decât toţi ceilalţi, asta înseamnă corupţi în mod excepţional, spunem automat că România are o problemă pe care alţii nu o au şi din această cauză trebuie tratată diferit de ceilalţi, adică discriminată. Ori eu spun “Nu este vorba despre o situaţie excepţională, ci despre una gravă şi preocupantă, în care factorii favorizanţi nu se găsesc numai în România, ci şi în afara României”. Asta pentru că ţara noastră nu mai este un stat închis astăzi şi în aceste condiţii, ceea ce se întâmplă în afară, bine sau rău, ne influenţează şi pe noi, iar dacă nu abordăm fenomenul transfrontalier, nu o să-l putem rezolva numai în interiorul României. Există şi un fenomen de masă, o anumită tradiţie a unei anumite flexibilităţi în ceea ce priveşte principiile morale şi asta o cunoaştem. Sunt pilele de la facultăţi, care ne invadează, sunt tot felul de mici atenţii care se fac şi funcţionarilor de stat şi anumitor profesii pentru a obţine nişte servicii mai bune. E o tradiţie care şi ea trebuie abordată în mod corespunzător. Eu nu cred că numai autorităţile judicare sau poliţieneşti sunt capabile să se lupte cu corupţia. Ba mai mult decât atât, eu cred că ele singure nu pot face decât prea, prea puţin. Cu alte cuvinte şi prevenţia, nu numai represia trebuie să fie luată în considerare, după cum trebuie să creem un cadru general care este şi cultural şi economic şi social, nu numai legislativ.
Dumneavoastră sunteţi unul dintre politicienii postdecembrişti “bătrâni” şi cunoaşteţi clasa politică, cum a evoluat ea şi care sunt liderii ei. În cazul în care se dovedeşte că Dan Voiculescu a tras sfori ca să diminueze de 75 de ori valoarea Institutului de Cercetări Alimentare, ca s-o cumpere foarte ieftin, îl vom putea cataloga drept “un corupt excepţional”?
Ca să vă dau un răspuns ar trebui să cunosc cazul în detaliu, sau mă rog, în mai mare profunzime, ori eu pe cuvânt de onoare nu cunosc toată încrengătura acestui caz, ca să ştiu cât ar fi de amplă componenta corupţie în această afacere.
Dacă inventăm un scenariu în care un personaj fictiv pe nume “nea Dan” sau “domnul Felix” care deţine un partid şi el poartă nişte discuţii cu un membru al partidului său, care întâmplător e şi directorul unui Institut de Cercetări Alimentare, pentru ca valoarea respectivului institut de stat pe care-l conduce să fie subevaluată mult, după care “nea Dan” cumpără respectiva instituţie amplasată într-o poziţie strategică din punct de vedere imobiliar. Dacă acest scenariu se adevereşte şi se constată că “domnul Felix” a păgubit statul ca să-şi umple buzunarele, atunci e un caz de corupţie?
Dacă-l definiţi aşa este un caz de corupţie.
Dar dacă acest caz durează enorm în timp şi se apropie perioada de prescripţie şi un domn “parlamentar ipotetic” apelează la artificii de genul “îmi dau demisia din Parlament cu aplomb” şi coincidenţă, fix când dosarul mai avea câteva zile până la pronunţarea sentinţei de către Înalta Curte, judecata se opreşte fiindcă “domnul Felix” nu mai e demnitar şi dosarul e trimis la Tribunalul Bucureşti unde procesul o ia de la capăt? Acesta nu este oare un caz de “corupt excepţional”?
Aşa discutându-se problema vorbim despre un caz de corupţie, dacă ipoteza teoretică formulată de dumneavoastră se dovedeşte. Însă faţă de cazurile de corupţie care se întâmplă în lume şi în România, eu cred că ne situăm la un nivel înalt de corupţie, însă asta nu arată că România este “în mod excepţional coruptă”.
În momentul în care actul de justiţie este tergiversat “a la long” şi se găsesc tot felul de tertipuri imaginabile care să lungească la nesfârşit un proces în speranţa prescripţiei, acolo nu vorbim de un caz de “corupt excepţional”? Poate nu există în România “corupţie excepţională”, dar există în România “corupţi excepţionali”?
Există corupţi mari, fără îndoială şi în sensul acesta sunt o excepţie de la medie. Sigur că există cazuri de mare corupţie în România. Însă mesajul meu e că noi românii nu suntem determinaţi în mod genetic să fim mai corupţi decât alţii, iar al doilea mesaj e că în combaterea actelor de corupţie mai mari sau mai mici, dintre care unele foarte mari, nu ştiu eu care, nu le urmăresc în detaliu eu ca să le calific, trebuie luate măsuri şi nu doar măsuri de represiune. Eu am discutat şi cu specialişti şi oameni care gândesc din alte ţări ale lumii şi o să vă contrariez, dar trebuie luate şi alte măsuri în afara privaţiunii libertăţii pentru a pune în mişcare mecanismul sănătăţii sociale, pentru că deocamdată acest mecanism este stricat şi nu-l vom putea repara numai prin măsuri represive, cu atât mai mult cu cât eu cred astăzi, vis a vis de lungimea proceselor şi includ aici şi lungimea urmăririi penale, cred că deja instituţiile judiciare nu sunt numai supraîncărcate adminsitrativ, sunt şi supraîncărcate nervos. Oricum am lua-o şi judecătorii şi procurorii sunt oameni. Să lucrezi în zone sensibile, sub presiunea unui scandal continuu care te vizează, chiar dacă nu te pomeneşte cu nume şi prenume pe tine ca individ, dar vizează instituţia la care lucrezi, nu este simplu. Câteodată îi criticăm că se mişcă prea repede şi nefundamentat, altădată îi criticăm că se mişcă prea încet. Şi e normal să ne expunem punctele de vedere critice, însă ştiţi prea bine ce amploare şi ce tonalitate iau aceste critici. Din păcate, nu din vina judecătorilor şi procurorilor până la urmă şi până la urmă din vina nimănui în acest moment, Justiţia Română a ajuns să fie un fel de ruletă rusească. Adică niciodată nu ştii unde este glonţul şi când te loveşte, ceea ce este contrar ideii însăşi de justiţie, pentru că justiţia nu e un act de răzbunare, ci un act de prevenţie prin exemplu şi prin garantarea că nimeni care săvârşeşte o faptă penală nu scapă de răspundere. Iar cei care nu au făcut nimic ilegal trebuie să doarmă liniştiţi, netemându-se că ar putea să cadă sub ghilotina justiţiei. Când vinovaţii scapă şi nevinovaţii sunt pedepsiţi, imprevizibilitatea care apare distruge însă ideea de justiţie.
Credeţi că verdictul în cazul Năstase a fost unul de “ruletă rusească”?
Mă tem că da.
Aţi folosit un termen foarte metaforic. Cine e cu mâna pe trăgaci la ruleta asta ruseasă?
Din păcate sunt atâţia cu mâna pe trăgaci în acest moment, încât nici măcar sub acest aspect nu mai putem să controlăm situaţia, adică societatea românească nu mai poate controla situaţia. Era un termen acum câţiva ani în Liban că “toţi erau împotriva tuturor”. Se numea “libanizare”. Libanizare înseamna că nu ştii când trage în tine, cine trage în tine, când vei fi rănit, când vei muri sau dacă vei scăpa. Din păcate mi se pare că asistăm la o libanizare a actului de justiţie în România.
Spaima cea mai mare a clasei politice credeţi că este această ruletă rusească a justiţiei?
Este o spaimă, dar nu cred că este spaima cea mai mare. A celor necinstiţi mă refer. Cei necinstiţi au şi posibilitatea să scape într-un joc de ruletă rusească. Desigur că e o spaimă în primul rând a celor cinstiţi, desigur că e şi spaima celor necinstiţi, pentru că neştiind când îi poate lovi, nici cei necinstiţi nu mai au sentimentul impunităţii. Deci nu mai eşti sigur că nu ţi se va mai întâmpla nimic, că eşti tare, că eşti protejat, că ţi-ai aranjat lucrurile. Asta e partea pozitivă a acestui fenomen, că a fost o perioadă chiar în istoria recentă a României, când anumite categorii de oameni ştiau că nu li se poate întâmpla nimic. Acela era, dacă vreţi, un fenomen de excepţionalism, pentru că în mod normal nu poţi să faci rele şi să nu ţi se întâmple nimic, sau măcar să nu te temi că ţi se va întâmpla nimic. Deci atunci când cei care erau puşi pe anumite fapte rele ştiau efectiv că nu li se poate întâmpla nimic, atunci într-adevăr puteam vorbi despre o situaţie de excepţie, în care răufăcătorii stăteau liniştiţi.
A fost, a fost. Spre sfârşitul anilor ’90, la începutul anilor 2000 exista în mare măsură o asemenea situaţie. Acum s-a ajuns la această impredictibilitate totală şi din punctual acesta de vedere nimeni nu mai stă liniştit dacă face lucruri rele, numai că din nefericire nici oamenii cinstiţi nu mai stau liniştiţi. Atunci toţi stăteau liniştiţi şi răii şi bunii, acum toţi stau neliniştiţi şi răii şi bunii însă faptul că cei buni sunt neliniştiţi este o încurajare pentru cei răi. Aceasta e problema. La ora actuală în România nimeni nu mai e sigur că scapă de justiţie, de justiţia corectă.
Inclusiv cei care au degetul pe trăgaci?
Inclusiv cei care ţin mâna pe trăgaci.
E un singur deget pe trăgaci sau mai multe? E vreunul mai gros între ele?
Sunt mai multe degete pe trăgaci, egale nu, însă nici nu e unul singur care să conducă tot jocul.
Există vreun deget mai favorizat în schema asta?
Pe termen scurt poate, dar pe termen mediu nu.
În aceste zile presa a publicat şi ştirea că din 1991 locuiţi într-un apartament al RAAPPS şi că aţi declarat că agoniseala dumneavoastră de-o viaţă v-ar ajunge doar pentru achiziţia unei locuinţe şi că nu aţi vrea ca toţi banii pe care i-aţi strâns să-i îngropaţi într-o casă. Însă reporterii au descoperit că aveţi o avere de 1 milion de euro. E adevărat?
Probabil că cu tot, cu tot, cu tot, adunat atâta am, dar atâta costă un apartament în România, nu despre asta este vorba. Dar chestiunea este următoarea, ca să lămurim lucrurile. Afirmaţia pe care am citit-o în presă este că refuz să plec dintr-o vilă a RAAPPS-ului pe care am luat-o în calitate de ministru, ceva de genul ăsta. Vă spun că nu am stat niciodată în nici o vilă. Nu refuz să plec pentru că nu mi-a cerut nimeni să plec din apartamentul unde stau. Nu l-am luat de la RAAPPS, ci de la Primăria Capitalei, de la instituţia responsabilă de gestionarea fondului locativ în 1991 şi în nici un caz nu l-am luat în calitate de demnitar, deci nu este anexă la contractul meu de muncă. Despre asta este vorba. Ca să nu ziceţi că nu v-am spus absolut totul, vă voi spune doar că la doi ani de zile după ce eu m-am mutat în acest apartament pe care l-am luat de la Primărie nu în calitate de ministru, ci în calitate de locuitor al Municipiului Bucureşti, aceste apartamente, spun eu că în mod ilegal, au fost preluate de RAAPPS. Dar pentru că era o problemă patrimonială între Primărie şi Guvern, nu aveam eu calitatea să intervin în relaţiile lor. Deci nu eu am luat RAAPPS, ci RAAPPs s-a făcut proprietar peste apartamentul în care eu locuiam. Şi plătesc chiria pieţei, care este în jur de 700-800 euro/lună.
Ce suprafaţă are?
130 de metri pătraţi.
Unde este, pe Kiseleff?
Da, este într-unul din bloculeţele acelea din Kiseleff. Sunt blocuri mici, dar tot blocuri sunt.
Acela de la Arcul de Triumf?
Da. E un P+2, cu un total de 15 apartamente.
Cine sunt vecinii dumneavoastră de bloc? Emil Boc, Nicu Văcăroiu?
Nu, ei locuiesc mai departe, la două blocuri de de blocul meu. În duplex a locuit Manea Mănescu după ce n-a mai fost ministru. La mine în bloc a fost o vreme domnul Baconschi, cât a fost ministru. Odată i s-a spart o ţeavă şi l-a inundat pe vecinul de jos, profesorul Maliţa. Ei, dar se mai întâmplă, ca între vecini. Vis a vis de mine locuieşte un şofer. Tot timpul spun chestia asta. De ce nu întreabă nimeni de ce locuieşte un şofer în apa… care e în aceeaşi situaţie cu mine. Şi el a luat apartamentul tot de la Primărie.
Şi cum îşi permite un şofer să plătească 800 euro/lună chirie?
Ei, păi nu dă. Asta-i problema, că nu dă, nu plăteşte. Asta-i problema. Nu-şi plăteşte. Eu plătesc, el nu plăteşte chirie. Da?
Dar şoferul cui este?
Lucrează la o bancă.
Aţi zis că nu vreţi să investiţi banii ăştia într-o locuinţă.
Vreau să-i investesc, dar tot timpul am spus, în momentul în care voi găsi o casă care să fie nu foarte… Eu n-am nevoie de vilă, n-am nevoie de un apartament super-mare, am nevoie de un apartament decent pentru rangul meu intelectual şi social, nu? Ok, şi care să dea un raport bun între cost şi calitate. Nu orice om vrea să facă chestia asta? Banii mei domnul meu, mulţi sau puţini, pe care-i am, sunt din muncă, da? Eu n-am bani din speculaţii, ceea ce nu-i rău. Puteam să am. Eu n-am avut însă afaceri, n-am avut firme. În ceea ce mă priveşte, ceea ce am făcut în afara salariului principal sunt venituri profesorale, din arbitraj comercial, din consultanţă. Nu din lobby, atenţie, nu din lobby. Domnul Strasser (n.r. ex-europarlamentarul Ernst Strasser, proaspăt condamnat la 4 ani de închisoare în urma aceluiaşi scandal în care a fost implicat şi Adrian Severin) a făcut lobby şi a avut discuţii să facă lobby. Eu n-am avut, nici nu m-am oferit, ei mi-au cerut să le fac consultanţă. Le-am dat consultaţii cerând aviz juridic Parlamentului European înainte. Nu ştiu despre ce vorbim. Dacă cineva chiar vrea să-mi facă rău sau chiar crede că face bine României făcându-mi rău mie, tac. Pot tăcea şi să trăiesc cu această situaţie. Dar pe de altă parte, nu vreau din principiu să fac comparaţii. Ce avem de comparat? Eu n-am depus nici un fel de amendament. Ăialalţi (n.r. se referă la ceilalţi doi europarlamentari implicaţi în scandalul “Lobby în Parlamentul European, declanşat de jurnaliştii britanici) au depus amendament. Ei au făcut contract de lobby, eu am făcut contract de consultanţă. Eu le-am dat ălora consultaţii, ăialalţi nu ştiu exact ce-au făcut. Deci despre ce vorbim?
Cum arată pentru dumneavoastră o locuinţă de bun simţ, dacă v-aţi cumpăra acum?
Veniţi odată la mine şi vedeţi casa mea.
V-ar conveni să cumpăraţi apartamentul în care locuiţi?
Da, mi-ar conveni. Sigur, că astfel nu m-aş mai muta, deşi blocul este într-o stare deplorabilă.
Ce sumă credeţi că merită apartamentul?
Nu ştiu, habar n-am.
Aţi da toţi banii pe care-i aveţi pe apartamentul acela?
Nu fac astfel de speculaţi. Nu vreau la preţurile astea. Adică mie mi se pare, deci repet, la un preţ care să reflecte corect raportul calitate preţ. E un apartament care n-are aer condiţionat, care n-are termopane, care n-are garaj, care n-are nu ştiu ce, nu ştiu cât costă. Sunt bănci care îl pot evalua. Nu ştiu cât e. Ăsta, altul, caut, să ştiţi că eu caut într-una, pentru că în apartamentul meu este greu de lo…devine greu de locuit pentru că în blocul respectiv sunt mai mulţi proprietari. Unele apartamente sunt proprietatea Primăriei, altele sunt în administraţia RAAPPS-ului, altele au proprietar persoană fizică şi unde sunt doi proprietari, niciodată nu se înţeleg să ţină clădirea în stare de funcţionare decentă, da? Inundaţii la su…deci clădirea este într-o stare foarte proastă.
Aţi făcut afirmaţia că n-aţi fi dispus să “îngropaţi” toate economiile de-o viaţă în achiziţia unei locuinţe. Dar în situaţia asta sunt cei mai mulţi dintre români. Nu o să se simtă jigniţi?
Aşa este. Sigur că eu pot să iau şi pe credit, dar mi se pare corect ca tot ceea ce am strâns într-o viaţă să dau pe-un apartament. Vorbesc de-un principiu, nu că nu-l plătesc eu.
Da, cei mai mulţi români, săracii, asta fac. Investesc munca de-o viaţă pentru a avea o locuinţă.
Da, se poate, dar eu nu fac. Nu mi se pare că este…Nu fac, care-i problema la urma urmei?
Cât aţi da pe un apartament? Aţi fi dispus să daţi un milion de euro pe o casă? (n.r. adică agoniseala sa de-o viaţă)
Nu, evident că nu. Mi se pare absolut… Cu banii aceştia se cumpără un apartament în centrul Parisului. Nu mi se pare că…Banii ăştia îi dau cei care i-au câştigat uşor, nu? Deci eu asta vă spun, dacă aş avea acum nu un million, ci o sută de milioane, dacă banii ăştia i-am câştigat muncind şi ştiind fiecare bănuţ cum l-am câştigat mi s-ar părea- e un caz iarăşi ipotetic, nu-i al meu, da?- mi s-ar părea absolut aberant să plăteşti un preţ pe ceva care nu face preţul respectiv. Singurul care poate face chestia asta este cel care a câştigat banii uşor. Uşor i-ai câştigat, uşor îi cheltuieşti. Cine a câştigat banul din muncă, în fiecare bănuţ câştigat din muncă, acela nu dă orice preţ pe orice. Nu vi se pare corect?
Suma cea mai mare pe care aţi fi dispus să o plătiţi pe o locuinţă care e?
Nu ştiu care e. În limita posibilităţilor mele, nu? Aici e ca la bancă. Care e creditul cel mai mare pe care ţi-l dă? În limita posibilităţilor de rambursare pe care le ai? N-o să cumpăr un palat, nici măcar pe împrumut, ştiind că n-am cu ce să-l plătesc, nu? Sigur, că dacă mă comparaţi cu cei care pe ierarhia socială sunt foarte jos, atunci sunt bogat. Însă de 22 de ani de zile sunt în avanpostul politicii româneşti şi am infinit mai puţin decât alţii care au plecat la drum la fel ca mine. Poate că e vina mea.
