Cuplul franco-german este considerat a fi locomotiva Uniunii Europene. De ce nu ar deveni cuplul franco-roman viitorul model de integrare pentru statele din centrul si rasaritul continentului, pe care istoria le ajuta acum sa-si regaseasca vocatia europeana? Romania ar avea toate motivele sa stranga aceasta relatie, caci odata primita in comunitate sprijinul aliantelor devine cat se poate de important. Printre cei 15.000 de lobbyisti particulari care reprezinta diverse grupuri de interese, la Bruxelles sau la Strasbourg, prezenti sa faca presiuni fiindca acolo se decid legi comunitare si reguli de care depinde viitorul milioane-lor de oameni, Romania probabil ca inca nu are nici unul. Pana invata regula jocului si mai cu seama dupa aceea, Romania are tot interesul sa se poata sprijini pe un partener de nadejde. Acela ar putea fi Franta, din moment ce o oscilanta axa diplomatica trasata la Bucuresti, care parea sa o ignore, a regasit-o. Franta insasi se sprijina pe aliante, iar Romania ar putea deveni viitorul ei aliat din cealalta extremitate a continentului. Va fi nevoie si de astfel de aliante, cata vreme tarile nou-intrate sunt si surse de neplacute surprize: de exemplu recenta alian-ta guvernamentala din Polonia.
Se stie ca Parisul pastreaza o relatie privilegiata nu doar cu Germania, dar si cu Marea Britanie, cu Italia sau cu Spania, vecini cu care a stabilit consultari bianuale foarte importante. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca nici o decizie de anvergura, in sanul Uniunii, nu poate fi luata fara o asidua naveta diplomatica intre principalele capitale, naveta ce va deveni o adevarata retea obligatorie in momentul cand Uniunea se va extinde la 27 de membri. S-ar parea ca recenta vizita a presedintelui Basescu la Paris a reusit sa corecteze strategia europeana destul de confuza a Romaniei. S-a facut apel la vechimea relatiilor bilaterale, iar unii responsabili de la Bucuresti si-au amintit ca Chirac a fost, de multe ori, cel mai bun avocat al intereselor romanesti (vezi si presiunea fenomenala exercitata la Madrid asupra lui Bill Clinton, pana cand acesta a acceptat Romania in NATO, dar numai cu o fesa pe o strapontina). Chirac a fost impresionat ca presedintele roman s-a deplasat la Paris, desi inca mai era marcat de durerile convalescentei. La un moment dat anturajul sau s-a interesat discret pe langa delegatia romaneasca daca Basescu se poate ridica din scaun pentru strangerea de mana destinata fotografilor. Delicatete si gesturi preventive care spun mult. Iar viitoarea deplasare a presedintelui francez la Bucuresti, pentru intalnirea la varf a tarilor francofone, va sublinia si mai mult aceasta reapropiere. Cei care se hazardeaza in speculatii gratuite si pretind ca vremea lui Chirac a trecut se insala. Uniunea Europeana este o comunitate si de institutii carora le place continuitatea, chiar daca statutul lor trebuie redefinit din temelii. Si atunci cand Chirac nu va mai fi presedinte al Frantei, linia si angajamentele europene ale lui vor reprezenta pentru multa vreme o continuitate obligatorie in diplomatia europeana pariziana. Caci daca Europa se construieste cu traditii si cu strategii fastidioase, nu e mai putin adevarat ca pe acestea nu le modifica usor o schimbare de guvern si nici chiar cele doua voturi care au respins proiectul constitutional european. Europa este o aventura cu bataie lunga. Bine ar fi sa fie deja perceput acest adevar chiar la nivelul Executivului din Romania. Care ar trebui sa-si impuna o adevarata pedagogie europeana cand isi justifica optiunile. Iar mediile din Romania ar face mult mai bine daca si-ar europeniza preferintele tematice si chiar discursul, iesind din anecdotic si provincialism, din moment ce nu peste multa vreme Europa cea larga va deveni si patria mioriticilor.
Deocamdata, noua ofensiva diplomatica a Bucurestiului si-a regasit nervul. Exista la Ministerul de Externe de la Bucuresti o usa care da direct la Paris. Diplomatii romani ar trebui sa-i toceasca pragul.
